Noua la directie ni se spusese ca cea mai rapida potrivire au avut-o la 3 luni de la atestare (pt 1 copil, varsta mai maricica), cand am fost sunati i-am intrebat daca am batut recordul si ne-au zis ca in martie o doamna a obtinut atestatul si la inceputul lui iunie avea deja copilul in incredintare (tot 1 copil, varsta mai maricica, indiferent de etnie). 

Stiu ca marea majoritate opteaza pt copil cat mai mic, sanatos, roman etc, si eu cand am inceput sa cochetez cu ideea adoptiei gandeam la fel. Nu se poate da vina numai pe sistem pt ca se astepata cu anii pt aceste criterii, doar nu se "fac" copii la comanda in fc de cereri.

Cand am decis sa depunem dosarul ne-am dus direct cu criteriile de care am zis. Ne-am gandit in primul rand ca acomodarea va fi mai usoara daca vor fi 2 frati (chiar daca pt noi va fi ceva mai dificil) Eu initial ma gandisem la 2-6 ani, sotul a zis sa trecem totusi 7, sa dam sanse la mai multi copii.

Sa va zic si de ce am optat pt varsta peste 2 ani: 

- mi se parea nedrept sa imi doresc sa se intample cat mai repede ca o femeie sanatoasa (nealcoolica, nedrogata, fara sifilis sau mai stiu eu ce, cu un IQ macar mediu si eventual care a avut si grija de ea in timpul sarcinii), sa nasca un copil sanatos pe care sa il abandoneze din maternitate (caz ideal) pt ca eu sa il pot adopta cat mai mic (numai pt ca eu nu am reusit sa am un copil biologic - stiu ca suna dur si trist in acelasi timp, dar cam asta e realitatea) in conditiile in care exista destui copii abandonati deja care au nevoie de o familie. Am ani de zile de cand studiez despre cum sa asiguri unui viitor copil un start cat mai bun in viata - lucrarea de diploma la nutritie a fost despre nutritia preconceptionala, ma specializez ca terapeut in terapii complementare si ma axez pe partea de fertilitate, am citit o groaza despre epigenetica, neurobiologie, trauma abandonului etc ... Cand am decis insa ca vom merge pe varianta adoptiei am fost constienta ca trebuie sa fac abstractie de tot ceea ce stiu si le invat pe pacientele mele, ca pe viitorii mei copii va trebui sa ii iau asa cum sunt si din acel pct sa incerc sa aduc imbunatatiri

- abia de atunci se pot observa anumite probleme, gen autism - chiar sapt trecuta am auzit de un al 2-lea caz de copil adoptat de mic si care s-a dovedit ulterior ca are autism (frumusel foc, sanatos in rest, dar ...) - si cum noi deja avem nepotelul cu aceasta problema, inca unul in familie ar fi fost prea mult

- pt ca nu ne indreptam spre 20 ani ci in directia opusa si vrem sa apucam sa ii crestem si sa ii ajutam pana vor fi bine ancorati pe propriile picioare

- si, nu in ultimul rand, pt ca sotul imi tot spunea ca el simte ca nu ar mai avea rabdare cu pampersi, dinti etc. 

Am pornit la drum cu inima deschisa, hotarati sa mergem sa vedem copii pt care vom fi alesi, curiosi ce ne va rezerva soarta.

Nu zic ca toata lumea trebuie sa procedeze ca noi, dar e bine sa fim realisti in asteptarile noastre in ceea ce priveste adoptia.