Blackgirl, eu nu ma vad eroina. Sincer, nu! Pur si simplu am facut ce a trebuit sa fac ptr. ca NU am avut alegere... ce altceva puteam face? Sa zic ca eu nu vreau? Normal ca nu as fi vrut, insa nu m-a intrebat nimeni nici daca vreau, nici daca cred ca as putea... s-a intamplat si am luptat toti trei si am trecut toti trei prin tot si acum suntem bine. Impreuna suntem bine! Aia 2 ani au fost piatra de incercare care putea sa ne intareasca (,) ca si familie, sa ne uneasca ptr totdeauna sau sa ne desparta definitiv. Am avut maturitatea de a ne intelege unul pe celalalt, ama vut suficient respect unul fata de celalalt sa intelegem ca fiecare dintre noi poate avea o zi mai naspa si daca eu urlam la sotul meu de cum intra in casa, el intelegea ca NU e nimic impotriva lui, ci doar imi vars frustrarile pe el; daca el alegea sa se retraga afara cu o bere si o tigara, eu il intelegeam si il lasam in pace, ii comunicam doar ce nu putea astepta pana a doua zi. In rest, absolut nimic. Cand Victoria avea zile naspa, la fel, amandoi eram langa ea si incercam pe cat posibil sa o intelegem. Sa nu crezi ca eu nu am ridicat vocea la ea in 2 ani! Am avut si eu momente cand chiar nu ma mai putea controla si da, apoi ma simteam ingrozitor, dar cum am spus, apoi ii explicam pe intelesul ei ca am gresit si ii ceream iertare si am trecut peste. Au fost zile cand era la steroizi si nu-si putea ea controla emotiile (nici nu aveam pretentia sa stie/poata, avea abia 2 ani) si de nervi ma pleznea, imi smulgea parul si incercam sa o tin strans in brate sa nu-si smulga perfuzia, sa nu-si scoata portul ala din brat (inca nu avea portul sub piele). AM avut o zi, la vreo 3 saptamani dupa diagnosticare cand am clacat ptr. prima data, am lasat-o cu un asistent si am iesit afara din spital si mi-am sunat sotul (era la serviciu) si plangeam in asemenea hal ca nu a inteles nimic, decat ca Victoria e bine. A plecat de la serviciu imediat si a venit sa ma 'salveze'. Si uite, cu bune si cu rele, am trecut peste toate. Am avut (mai ales in aia 2 ani) multe, multe momente in care m-am simtit ca o mama rea, ca cea mai rea mama din lume! Insa erau mai ales alimentate de sentimentul de vinovatie, pana cand in final am inteles eu ca si eu sunt doar un om, ca si mie mi-e greu, sunt cu ea 24 de ore/zi, am clacat de cateva ori, imi amintesc Sf Valentin, in 2011 (la 8 luni dupa diagnostic) am avut a 3-a clacare cand m-am inchis in baie si am plans! Eu, care nu plang! Eu, care consider plansul o mare forma de slabiciune! Asta dupa ce cu vreo 3-4 luni inainte am facut o criza de ras isteric, nu m-am oprit din ras pana cand in final am inceput sa plang... dcei, nu a fost usor, insa, uite ca se poate si Victoria mea e azi un copil sanatos si e fericita. Si e desteapta si e perfecta in ochii mei! Deci, blackgirl, daca noi am putut sa trecem peste toate astea, capul sus, si voi puteti! Nu uita ca esit doar un om, nu esti o super-mama, nu esti robot. Esti un om, ai voie sa ai emotii, ai voie chiar si sa le exprimi, ai voie chiar si sa pierzi controlul emotiilor.   Mai ales ca asta e doar o perioada grea la tine, si nu va fi asa intotdeauna, in final ai sa gasesti balanta perfecta ptr. tine si ptr familia ta.