Fetelor, fiecare cere dupa cum isi doreste.

Cred ca la partea cu studiile fiecare fata de pe forum a cerut ca donatoarea sa aiba studii superioare.

Consider ca mai importanta este educatia pe care fiecare dintre noi o dam copiilor nostri. Sunt atatea cazuri de copii proveniti din familii necajite care au rezultate exceptionale la scoala, desi parintii nu au studii superioare.

Poti sa fi parinte cu studii superioare, ft destept iar copilul sa nu fie interesat de studii sau poti sa fi un parinte fara studii iar copiii sa fie inteligenti, dornici sa invete.

Daca am ajuns pana in acest punct (sa fim impacate cu ideea ovocitelor donate/ embrionilor adoptati) insemna ca suntem pregatite sa ne iubim copiii neconditionat, indiferent daca ne mostenesc sau nu frumusetea, inteligenta.

.... am asteptat prea mult timp bucuria unui test +, a unei inimioare bataioase sau a burticii jucause, pentru a avea pretentia unui mic Einstein sau a unei frumuseti din poveste.

Copilul este definit prin iubirea, educatia pe care noi i.o oferim, prin ceea ce noi ca parinti suntem pregatiti sa.i oferim de.a lungul vietii, prin modul in care il calauzim prin viata.

Sunt mandra de copilul meu, de micutul meu, sunt fericita ca m.a ales sa.i fiu mamica. Ii sunt recunoscatoare celei care mi.a dat ocazia sa fiu mama.

Mai, sunteti culmea cu sfaturile (necerute) pentru Aqai  � fata v-a spus ce simte ea la 40 de ani � nu se da cu capul de pereti, nu se sinucide, nu lungeste venele si nu ascute lamele  � este o framantare interioara (chiar daca la exterior are de toate), pe care daca inca nu ati simtit-o, nu inseamna ca nu exista.

Sfaturile nu rezolva nimic, decat regrete din partea ei, ca a avut curajul sa spuna ca DA, sunt niste transformari. Desi nu le contest pe cele care simt ca zburda ca o gazela la 40 de ani  , eu sunt convinsa ca undeva, in mijlocul acestor 40s, exista o criza rezervata pentru fiecare  � si va rog, nu o luati ca pe o premonitie negativa, o spun cu toata sinceritatea si regretul ca am trecut de 30 de ani 

Criza mea ???  Nu, nu m-a apucat fix la 40, dar undeva in mijlocul lor, nu mi-e bine �

Cea mai mare observatie a mea este ca pentru prima data componenta (mea) emotionala nu mai tine pasul cu cea fizica, este ramasa in urma, mai tanara imi place sa spun, dar in contradictie cu modul in care organismul meu care involueaza �

Exemple :

- Am fost la o petrecere de �sweet 16� si desi imi venea sa dansez cot la cot cu toata lumea, mi-am dat seama ca nu mai apartin generatiei care era pe ringul de dans. M-am surprins dansand intr-un coltz, incercand sa fiu cat mai anonima si neobservata �asta doar ca sa sparg tendinta de a nu dansa de loc, ca nu e locul meu acolo �.  m-am surprins observandu-i si analizandu-i pe cei ce dansau, exact ca Tanti Mitza de la parter care studia pe toata lumea care intra/iesea din bloc � m-am surprins facand judecati care incepeau cu �pe vremea mea ��, m-am surprins gandindu-ma la ce ma asteapta ca parinte pentru copiii mei, facandu-mi griji si planuri despre cum sa trec usor prin adolescenta LOR �
 

- La serviciu am inceput sa realizez ca sunt printre seniori �am colegi care au aspiratii sau preocupari pe care eu le-am bifat sau care mi se par asa na�ve comparand cu ce urmeaza. M-am surprins zambind (batraneste) la problemele/povestile lor, fara sa vreau sa le tai aripile, dar gandind ca sigur o sa-si schimbe anumite prioritati in cativa ani.

- Skiez de la 15 ani � departe de a fi o sportiva, skiul este singurul sport de care nu m-am despartit niciodata, chit ca partenerul meu nu skiaza si se plictiseste de moarte acolo. Inainte de a avea copiii, ma duceam singura si skiam cam 10 ore pe zi. Cand copiii au facut 4 ani, i-am bagat in camp de ski si eu eram singura pe partie, in timp ce ei invatau � dupa ce au invatat, in primii ani, plecam cu ei dimineatza si skiam cate 8 ore impreuna. Cu timpul, a inceput sa ma deranjeze aglomeratia, am gasit metoda sa skiez seara cand e mai putina lume, am redus orele pe partie �anul asta a fost primul an cand am tras de mine ca sa merg la ski, si am facut-o PENTRU COPIII . Fac multe lucruri pentru copiii, niciodata skiul nu a fost pentru ei �ci am cautat sa ii introduc pe ei intr-o activitate care de fapt imi place mie foarte mult �nu si anul asta. M-am urnit greu, mi-a fost sila sa plec de acasa, sa ma imbrac, sa imi pun claparii � a fost primul an cand am tras de mine sa merg intr-un loc care mi-a produs atat de multa bucurie nu demult � a fost primul an in care nu am folosit toate biletele cumparate mai ieftin, in toamna �

- Am tot ceea ce mi-am dorit la 20 de ani � o profesie, un partener de drum lung, copii sanatosi � si alte probleme au aparut, la care m-am gandit atat de putin � mi-au imbatranit parintzii, cei pe care m-am bazat atat de mult, atat de multi ani. Tata s-a imbolnavit, apoi s-a dus �si am trait momentele alea mizerabile in care mi-a fost frica pentru el, m-a durut durerea lui, m-a chinuit distanta dintre noi si neputinta de a-l ajuta. Am inceput sa vorbesc de tata la trecut si asta imi sfasie sufletul, am inceput sa o protejez pe mama si s-o mint, nu ii mai spun decat lucruri care stiu ca nu o ingrijoreaza / supara si habar nu aveti ce mult ma deranjeaza ca nu mai pot povesti cu mama mea tot ce imi vine pe suflet si la gura. Ma uit la ea si realizez ca rolurile s-au schimbat, EU trebuie sa am grija de EA, o intreb daca a fost la medic, daca si-a luat pastilele, daca doarme, daca iese afara din casa � EU, cea care a stat in grija EI atatia ani, cea pe care m-am sprijinit, la care am fugit de fiecare data cand aveam nevoie �

- Am inceput sa am semne de pre-menopauza � mi-a scazut libidoul, am mood swings, dereglari de ciclu menstrual, sunt mai uricioasa, ma deranjeaza lucruri peste care anterior treceam cu nesimtire, sunt atenta la detalii pe care alta data le ignoram �

- Parca sunt mai insensibila la romante � nu le contest intensitate sau importanta, dar pentru ca am atat de multa experienta in spate, adica atat de multa viata traita dupa ce te indragostesti, mi-am schimbat complet criteriile de �happily ever after�. Mi-am schimbat mentalitatea, cred ca te poti indragosti de un om, pentru care nu simti nimic la inceput dar insisti sa ii dai o sansa  � Daca ar fi acum sa imi aleg un partener, atractia si aspectul exterior ar fi ultimul lucru pe care l-as lua in calcul si asta in cazul in care l-as lua in calcul � si nu, nu asa, gandeam pana sa fiu in �my 40s� si nu dupa criteriile astea mi-am ales partenerul, ci dupa cele care acum mi se par atat de volatile si neimportante 

- Nu mai pot sa slabesc dar ma ingras cu aer �nu mai merge nici o cura de slabire. Pur si simplu nu mai merge, nu acum, poate o merge in my 60s �

- Nu mai am energie, desi imi vine sa rastorn lumea � ma simt obosita dupa un weekend de stat acasa in care ma ocup doar de treburi domestice banale, imi vine sa zac in pat si sa ma uit la un film in loc sa ma joc cu copiii. In parc daca ma duc cu ei, ma uit cu speranta dupa alti copii cunoscuti, astfel incat ei sa aibe fun si eu sa ma asez pe o banca.

- Profesia ? Am schimbat-o de doua ori, cu scoala de la inceput � si tot nu e bine, tot nu e sigura. Daca pana acum ma interesau banii pe care ii castigam, acum, in �my mid 40s� ma intereseaza stabilitatea � In my 20s, am lucrat la stat, intr-un job super stabil �si am plecat de acolo, spre dezaprobul tuturor, pentru ca eram nemultumita de salariul prea mic. Am luat ziarul la scarmanat si am cautat pana am gasit. Acum procesul asta ma sperie, ma oboseste, nu mai vreau schimbari, nu mai vreau sefi noi, colectiv nou � mi-e teama ca, desi experienta imi este un aliat, varsta ma descalifica. Pentru prima data, CV-ul mi-a sarit de 2 pagini si nu stiu ce sa tai din el �

- Sesizez ca tin din ce in ce mai greu pasul cu tehnologia � facebook, instagram, telefoanele smart, IWatch � daca in my 20s, a ma inscrie in noutatile vremurilor era ceva ce imi venea natural si o faceam cu curiozitate si placere, acum am inceput sa ma surprind gandind ca �nu imi trebuie� sau "la ce imi trebuie ?", ceea ce este o idee extrem de retrograda. Nici masina de spalat nu ne trebuie, putem sa spalam de mana, la rau, ca bunicile noastre � dar daca o avem, o acceptam in viata noastra si o folosim, viata capata alta dimensiune. Si mama spune ca nu ii trebuie computer �si ce bine ar fi daca i-ar da o sansa, daca i-ar face loc in viata ei �Cam asa si cu tot ce apare nou in secolul 21. Mie nu mi-e frica de facebook (apropo de alt subiect) si de alte noutati aparute �observ insa ca pe masura ce trece timpul, devine un efort sa le fac loc in viata mea, sa invat cum functioneaza, sa gasesc oameni de varsta mea care sa le foloseasca si cu care sa discut despre ele (ca doar n-o sa ma apuc sa le folosesc cu cei de 20 de ani), sa descopar "fun-ul" din ele, bucuria de a ma juca cu ceva nou ...

Acestea sunt o parte din trairile mele de 40 de ani, 45 mai exact  � si desi sunt multumita cu tot ce am in spate, ba chiar "modesta" si mandra de mine  , mi-e greu sa ma impac cu ideea ca imbatranesc, ca sunt cumva, deja,  "generatia a 4 a" (dupa copii, adolescenti, tineri) si mai am doar o treapta de coborat (aceea de a fi bunica), pana sa cobor de tot in pamant.

Mi se schimba perceptiile, mi se schimba mentalitatea, incep sa vad lumea cu alti ochi , incep sa ma recunosc in parintzii/bunicii mei, cei pe care ii ignoram cu aroganzta cand aveam 20 de ani �

Daca �the 20s� reprezinta o amestecatura de hormoni, energie, cateodata superficialitate, disponibilitate la esecuri (pentru ca exista timp in a le repara), optimism dus la extrem, incredere ca poti schimba lumea, obiective pe termen lung (profesionale, familiale, sociale) si planuri pentru a atinge aceste obiective  �

�The 40s� imi pare a fi o varsta a contradictiilor emotionale si fizice. Unele obiective sunt indeplinite si devin plictisitoare in desfasurarea lor, unele perceptii raman tinere in timp ce transformarile fizice nu le mai pot indeplini, intervine teama de a face greseli pentru ca nu mai e timp sa le corectezi, intervine teama de a face schimbari pentru ca nu mai e timp sa construiesti � proiectul �copii� in care suntem angajati pana aproape sa uitam de noi, de mult si pe termen lung, incepe sa ne elibereze de unele responsabilitati si asta devine confuzant, apar unele aspecte ale vietii in care pierdem controlul si asta este un proces derutant, se schimba valorile, se schimba obiectivele, se schimba planurile de viitor.

P.S. Si va rog, nu imi dati sfaturi , numai like-uri accept   � ca la varsta mea, primesc sfaturi de la tineret cu foarte multa enervare si reticentza  , dar ma simt indreptatita, tot din cauza varstei, sa va sfatuiesc pe toate de cate ceva  �

atunci cand nu ai nici o credinta deci nu crezi ca vei raspunde la un moment dat pentru deciziile tale probabil ca e mai usor sa vezi doar ceea de te face sa te afli in trend si politically correct.

Adica un copil nu stie ce se intampla in dormitor, dar afla ce fantezii sexuale sunt in mintea unui parinte.

 

Nu stiu de ce reduci totul la afectiunea parinti copii.

Nu poti creste copilul numai in familie. Casa nu-i sera.

 

Copii traiesc in familie dar de la o varsta traiesc tot atata timp in comunitate si relationeaza cu alti copii.

In general copii sunt sinceri si taxeaza orice li se pare anormal.

Unii simt o placere sa-i chinuie pe altii mai slabi.

O comunitate care nu-i pregatita sa accepte familii gay o sa afecteze pe copii infiati de aceste familii.

Exemplu dat de ADMIN cu copii ciprioti se poate intalni in multe alte tari.

 

Intelegi care sunt riscurile?

Problema nu este cum este corect, problema este care-i realitatea si cum  ii afecteaza.

Problema ramane la nivelul mentalitatii in societate nu la parinti gay. Societatea incearca sa se agate de prejudecatile pe care si le-a format si pentru asta intinde acuzator un deget catre cei care nu se integreaza in regulile deja stiute.

In loc sa renuntam la ponegrirea celeor care nu sunt ca noi, din spirit civic, crestinesc sau pur si simplu din bunatatea inimii noastre incercam sa ascundem sub pres o realitate pentru ca pare mai usor.

Copii taxeaza ceea ce nu se incadreaza in normalitatea definita de propria familie. Adica perpetueaza prejudecatile parintilor, cel putin pana incep sa discearna pe cont propriu. Poate sa fie faptul ca celalalt copil nu se imbraca curat (chit ca nu are cu ce sa-si spele hainele), ca nu mananca de la mall, ca nu reuseste sa-si faca usor prieteni, ca are o diformitate, un handicap, ca are un parinte cu un handicap etc. Daca te preocupa bullying-ul incearca sa il eradichezi eliminand direct problema (prejudecatile) nu incercand sa eviti situatiile generate din ea. 

Acum 20 de ani, oamenii suferinzi de sindromul down erau considerati rebuturi si oamenii preferau sa-i uite prin spitale sau orfelinate, la fel si cei suferind de autism. Astazi datorita celor care au fost pusi de viata in situatia de a avea un copil/frate/sora/ruda si care au preferat in loc sa "scape repede de problema" sa o infrunte am invatat ca ei nu sunt rebuturi (imi cer scuze de duritatea argumentului), ci doar oameni care au de infruntat mai multe obstacole in incercarea de a avea o viata cat de cat implinita. Azi stim ca ei pot ajunge sa fie integrati in societate si pot fi si self-suficient daca sunt ajutati in loc sa fie aruncati deoparte.

Chiar daca te-ai nascut intreg la corp si la minte, nu te considera superior, nu ai facut nimic sa meriti asta, a fost doar o lovitura castigatoare la loteria genetica si nu stii niciodata cand o lovitura a sortii te arunca in aceeasi barca cu cei pe care i-ai desconsiderat pana atunci.