Legat de sport...hmmmm sa o iau personal?   

Silvia mea tocmai ce a inceput innbandy. Stiti cu totii, am scris aici, prin octombrie. Majoritatea fetelor joaca de 5 ani, sunt cateva mai noi, ultima cu cateva luni inaintea Silviei. A fost incurajata sa joace, sa se implice, o joaca in absolut (!) fiecare meci. DAR aici deocamdata miza nu e castigul. Adica se bucura cand castiga, desigur. E un campionat, au meciuri in fiecare weekend, DAR nu se face clasament. Pentru ca sportul pana la juniori, adica pe la 13-14 ani, nu e pe miza, e pe...sport! Deci Silvia mea, Buflea, Michelle si cine a mai scris, e unul din copiii aceia, care abia stiau sa dea in bila, mai mult era pe langa, la inceput. Si da, o jucau meci de meci! Acum e mai ok, dar inca nu a marcat, desi meciurile in general le castiga, dar sunt amestecate fetele mereu. Asa e aici si n-o sa inteleg niciodata mentalitatea de competitie la copii, desi sunt si aici, clar. Dar nu e inversunare, e soprt, toti au dreptul sa faca. 

Si uite ca mi se trage inversunarea asta din copilarie, daca tot e sa desertam aici toti sacii. Din perioada in care mergeam la antrenamentele de handbal, eram serioasa tare, DAR niciodata, NICIODATA nu m-au introdus intr-un meci, nu m-au luat intr-un cantonament, pentru ca...nu eram buna. Da, nu mi-au dat nicio sansa. Niciuna. Aveam 9 ani, apoi 10, 11, 12, 13...pana m-am hotarat ca e suficient cat mi-au demonstrat ca nu sunt buna. Si am luat drumul atletismului. Unde nu eram buna, dar ma duceau la concursuri, cantonamente, eram apreciata pentru ce eram si puteam. Si DA!!! Ador atletismul, ador sa fug. Desi fug in ritmul meu. 

Ah, mai aveam de spus, dar ma opresc. Probabil ca nici nu are sens, dar m-au marcat vorbele Buflei, desi nu le mai iau personal demult. Dar poate mai sunt parinti care cred ca si mine  . Daca nu, o sa ma bucur de solitudine  . 

Si acum probabil ca urmeaza argumente de genul ' pai da, s-a oprit pentru ca... alea-alea, de teama ta, de groaza altei batai (hohoho!!), ca s-a speriat de privirea ta, ai bagat groaza in copil, nu se mai uita la tine ca la o mama, etc etc etc', lucruri pe care le aud, le citesc si care nu au sens in realitate, dar suna bine ca exagerari poetice. Dar, da, recunosc ca prin atitudinea si inetrventia mea se inhiba unele chestii in copil, in ceea ce priveste invatarea unei informatii, si anume ca NU TOTUL ESTE PERMIS, pentru ca s-ar putea sa doara, sa coste, sa nu fie asa fain cum am gandit initial.Regula care se regaseste cu totul si pe deplin in societatea in care traim, nu conteaza tara sau continentul.

 Copiii nu au constienta faptului ca traim intr-o lume in care fiecare din noi e important, ei se vad buricul pamantului si centrul universului, in care ei sunt stapani absoluti. Iar un copil fara limite, fara granite de nici un fel nu e fericit - 'cercetatorii britanici' si nu numai au dovedit asta, prin studii practice... granitele aduc confort pentru pshicul uman, mai ales peste cel al unui copil. De aceea avem nevoie de legi, de reguli si functionam foarte bine cu ele, in lumea adulta, pentru a preveni excesele si abuzurile, pe care, ADULTI, suntem tentati sa le facem.

 Pentru ca, tanaaaam, fiinta umana nu e prin natura ei una perfecta, morala si altruista, de aceea am inventat educatia, buna crestere si manierele, chestii si informatii cu care nu ne nastem, ci le achizitionam pe parcurs, inca din copilarie.

  Tendintele ultimelor curente de parenting tind spre eliminarea oricarei autoritati, a oricaror limite, copilului i se permite orice, oricand, pentru a... nu-i inhiba personalitatea. Ma intreb cand si pentru ce societate este un asemenea copil pregatit, pentru ca inca din gradi si scoala te lovesti deja de multe limite pe care trebuie sa le respecti ( unii fenteaza asta cu home- si unschooling), ca sa nu mai spun de societatea ierarhica in care functionam, cu sefi, conducatori, presedinti...Ma rog, in teorie suna frumos, avem nevoie printre noi si de poeti si visatori din astia, de ideea unei societati ideale, in care leul paste alaturi de miel, suntem toti egali si exista world peace, totul e la comun, toti suntem morali, frumosi si gandim si traim pentru ceilalti. Realitatea e ca suntem mamifere de prada, woops!, ca e o lege a junglei care ne conduce, ca cel mai bun  reuseste, ca altii calca pe tine, fara sa tina cont de copilaria ta plina de candoare si de ochii tai adanc albastri.

 Acum vine partea grea, rolul nostru de parinte e sa visam cu un ochi inchis la societatea aia utopica  si cu celalalt ochi sa veghem la ceea ce se intampla in jurul nostru, pentru a-i creste pe copii intr-un echilibru vremelnic, intre aste doua lumi. Sa se simta iubiti, ocrotiti, respectati, sa creasca  frumosi la suflet, integri... dar si puternici, constienti de lumea si de societatea in care curand isi vor lua zborul. Aruncati o privire pe forum doar, la subiectele active, ca sa intelegeti la ce ma refer : bullying, abuzuri ale altor copii, ale adultilor asupra copiilor, nedreptati si favoritisme neloiale la scoala etc. Ala soc pentru un copil care, pana mai ieri, era master of the world!

Punctul comun pare a fi discutia clara si concisa. Cred ca stiam asta...dar exact de un raspuns evaziv ma tem. Ca sa mai asteptam cativa ani, sa se mai limpezeasca apele cu stituatia noastra financiara, sa venim acasa...Daca as fi in locul lui (atat cat pot sa ma inchipui) cred ca numai asta ar conta. Pentru perspectiva asta incerc sa ma pregatesc...

 

Intrebarea mea e: cat de evaziv ar trebui sa fie raspunsul, ca sa fie "prea" evaziv? E un om care nu comunica prea usor (spune ca asa sunt toti barbatii(?)). Unde trag limita daca merita sau nu sa astept? Nici eu nu cred ca mai am prea mult timp si nu vreau sa regret mai tarziu...

 

De la mine (din afara) totul se vede foarte limpede.

Barbatii NU sunt evazivi decat atunci cand, ca orice persoana de orice sex, nu doresc sa raspunda la un subiect. Iar conceperea unui copil este, in general, un subiect adesea evitat de barbati. Din diferite motive.

Omul asta nu are probabil ce sa-ti spuna, nu neaparat ca e un pierde-vara, ci chiar nu stie. Ca-i trebuie bani sa se intoarca la copil, ca nu e chiar sigur ca ar vrea un copil acum, ca nu vrea unul cu tine...cert este ca evita subiectul.

Cinstit ar fi sa-ti spuna framantarile lui si sa-ti spuna ca acum nu vrea copil si nu stie daca peste 2,3 ani sau mai multi ar vrea atunci. Ca stii si tu ca nu are de unde sa stie, din moment ce planurile voastre nu par a fi prea comune intr-un viitor mai indepartat.

Voi asteptati sa se limpezeasca apele, dea Domnul sa se limpezeasca, dar daca nu se limpezesc inteleg ca nici voi nu sunteti prea limpezi.

Deci ar fi bine sa, dar s-ar putea sa nu.

Cam asta e fraza care caracterizeaza relatia voastra acum.

Problema este: tu ce viitor vrei sa-ti cladesti pe relatia asta?

PS: se spune ca casatoria este o loterie; oricand e bine sa castigi la loto...dar parca e mai productiv s-o faci la 30 de ani decat la 90.