218 raspunsuri la acest subiect

[andacos]

Da, cam toti am fost altoiti uneori dar absolut nici unul nu ar fi suportat despartirea fortata de parinti din motivul asta...

Pai nu,pentru ca asa cum s-a spus la subiect,pe vremea aia era cam "rupta din rai" bataia,era ceva normal,nimeni nu s eprea scandaliza cind vedea semnele furtunului de la masina de spalat,pe spinarea sau fundul unui copil.

 

Era ceva normal,luam ca atare.

 

Astazi alta este situatia,copiii stiu ca nu au voie sa fie batuti,atinsi,maltratati-e drept ca unii mai mult ca altii,sau unele natiuni mai mult ca altele si de aici situatia de astazi.

 

Va rog sa remarcati la subiect,ca toti,dar absolut toti participantii care au declarat ca au fost batuti,isi amintesc cu exactitate momentul si ce au simtit,pot descrie si azi ,dupa atitia ani de ce si cum.Impactul psihic este atut d eputernic,incit ramine infipt in creier si dupa zeci de ani.

 

Asa ca legile alea de astazi,care interzic si cindamna bataia copiilor...se stie de ce sunt date.

[szivarvany]

Nu am nicio trauma, am copt si eu multe in copilarie si am mai incasat-o, ca tot poporu`, poate mai rar decat alti colegi sau vecini. Nu imi era teama de parinti, stiam ca ma iubesc.

Mama era mai militar asa :-) ca in rest nu ma certa nimeni.

Tin insa minte o faza: eram pe la 9-10 ani si pe vremea aia nu mancam nimic. Ai mei ziceau ca nu am stare (acum taica`mio, uitandu-se la tv, a zis ca as avea adhd ) deci nu imi puteam pierde timpul stand si mancand, aveam de alergat si jucat.

Si i-am spus mamei intr-o seara ca eu vreau multe clatite si gris cu lapte. Era foarte obosita dar totusi le-a facut. Evident imi trecuse pofta, am ramas de acord sa le mananc a doua zi. Dar nu s-a intamplat minunea. A venit mama de la serviciu si in loc de scandal si cearta, a luat cele doua farfurii in mana si mi le-a golit in cap. Scurt asa, fara nicio vorba.

Problema majora era ca aveam parul foarte lung si nu aveam niciun strop de apa sau curent

 

Cum spunea Buflea, sunt amintiri dragi ...

Editat de szivarvany, 15 ianuarie 2016 - 16:57 .

[buflea]

Foarte, foarte ciudat ce zice Buflea. Dar adevarat. Eu personal nu cunosc (dar asta nu inseamna ca nu exista) adulti care sa-si urasca parintii pentru corectiile fizice din copilarie. Or fi mai rari...probabil pentru ca: - nu ne stalceau in bataie sau ne bateau toata ziua pentru ca asa voiau - ca adulti conteaza bilantul, iar daca per total parintele a fost unul bun, nu se pun corectiile fizice (repet, probabil in niste limite, nu stiu care-s alea) - timpul sterge anumite amintiri chiar neplacute - nu traiam o nedreptate evidenta, toti mancau bataie, nu era ceva iesit din comun.

 

Nu înțeleg ...ce ti se pare ciudat in ceea ce spun eu ?

[buflea]

Valeu ...nu stiu de ce s-a postat de atatea ori ...

Sunt pe telefon, ma ajuta cineva sa sterg ?

[redactor]

Eu nu am de ce sa ascund - da, am primit batai in copilarie de la tata. Cu cureaua. Mi-era groaza cand isi scotea cureaua si alerga dupa mine prin casa ca sa ma pocneasca. Ma ascundeam pe sub perne, pe sub paturi ... si faceam ca Ion Creanga in Amintiri: tipam ca ma doare cand nu ma atingea iar cand ma durea nu spuneam nimic.

 

Enfin, acele erau vremurile. Asa era parentingul pe acea vreme. Nu era o stiinta ca azi :) Si intr-un fel imi dau seama ca asa se facea atunci educatie. Nu as fi inteles altfel. Nu mergea cu vorba buna si gata. Eram o fetita care face crize de isterie si tipa sa auda vecinii :))) Si orice mi-ar fi spus sa fac: spuneam NU.  Mama era cea care dadea semnalul: gata, e de ajuns - si tata strangea cureaua.  Dar intotdeauna l-am respectat si iubit pe tata. Pe ambii parinti.

 

Poate tocmai de asta insa, pentru groaza acelor curele - nu mi-am atins copilul nici macar cu o palmuta. Recunosc ca am zbierat de cateva ori la el insa asta e tot ce as putea face. Dupa asta m-am considerat o zgripturoaica.

Vemurile s-au schimbat. Cred sincer ca daca iti inveti copilul sa respecte calmul si dialogul - nu e nevoie de bataie.

[LadyArtemis]

Nu sunt (inca) parinte dar sunt copil de parinti si (poate) dascal in devenire (pana nu ma vad cu experienta si documentele oficiale in mana nu ma pot considera dascal 100%). Mai sunt si fosta eleva si studenta de dascali. Pot relata, deci, din aceste experiente. 

 

Pe scurt si foarte clar: nu sunt de acord cu nici un fel de violenta (fizica/verbala/emotionala) impotriva copiilor.

 

Copil fiind, am avut parte de toate aceste forme de violenta (fizica/verbala/emotionala) atat din partea parintilor, bunicilor si altor rude cat si din partea dascalilor, vecinilor, chiar si strainilor. 

 

Urme fizice nu au lasat. Insa urmele in suflet, in minte...sunt de necontestat.

 

Mama obisnuia sa ma palmuiasca peste fata, suficient de tare incat sa mi se inroseasca fata, uneori chiar sa ma arunce jos. O facea mai ales in public. Tinea foarte mult la imaginea ei publica, la "gura lumii" si nu vroia ca "lumea" sa creada ca are un copil "obraznic" sau "rasfatat". Asa ca ma lovea peste fata foarte des in public, de fata cu altii. Tin minte si acum cat ma simteam de umilita in sufletul meu. Eram atat de mica, 3-4 ani, eram mica si ca varsta si fizic dar umilinta de a fi vazuta in public, lovita de propria mama (pe care o adoram) ma sufoca. O divinizam pe mama. Ea era totul pentru mine. Inceputul si sfarsitul. Era perfecta. Era cea mai buna. Si doream sa o fac fericita, mandra. Si totusi greseam. Si atunci mama cea blanda si buna se transforma intr-o singura secunda in ceva ce nu puteam defini care ma lovea peste fata suficient de tare incat sa mi se inroseasca fata, sa cad jos, sa plang, sa ma vada strainii, sa rada strainii de mine, sa ma arate cu degetul si sa ma sufoce umilinta. Dar totusi o iertam de fiecare data. Pentru ca era mama. Si mama e unica. Durerea era tot acolo. Urmele erau tot acolo. Dar nu puteam sa nu o iert in ciuda durerii. 

Cred ca pentru unii adulti este foarte greu, chiar imposibil sa inteleaga ca si un copil, chiar si un copil foarte mic are propria mandrie si se poate simti profund umilit in unele situatii. Copiii isi divineaza parintii si le cauta protectia si ajutorul mereu. Sa ai un parinte care acum este iubitor si te protejeaza si in urmatoarea secunda te loveste, te umileste este profund dureros. Mai ales daca acel parinte nu isi cere niciodata scuze si nu recunoaste niciodata ca a gresit. 

 

Spre deosebire de mama, tatal meu ma lovea in general la fund, la spate si uneori peste cap/ceafa. Nici el nu isi cerea niciodata scuze si niciodata nu recunostea ca a gresit. Mama ma ranea atat de adanc pentru ca avea aceasta capacitate de a se transforma dintr-o mama iubitoare si afectuoasa intr-un ceva atat de violent si neiertator. Tata in schimb a fost mereu rece, distant, tacut; el ma ranea prin indiferenta sa, raceala sa fata de durerea mea, fata de lacrimile mele, ca si cum nimic nu il afecta cat de putin. Tot tata ma ranea prin faptul ca le permitea bunicilor mei (parintilor lui) sa imi faca rau in timp ce el, tata, doar statea acolo si privea, indiferent sau uneori li se alatura lor.

 

Un exemplu de bataie din partea tatalui meu: aveam o pisica care se juca si in joaca ei s-a agatat de sacoul tatalui mei si i-a scos cu ghearele cateva fire, nimic mai mult. Tatal meu a vazut-o urcata pe sacoul lui, a vazut firele scoase, a vazut par de pisica pe sacou si si-a pierdut mintile pe loc. S-a indreptat spre pisica urland ca o va omori, ca o va arunca pe geam. Pisica a fugit speriata si eu am prins-o sa o protejez de el. El a venit spre mine pentru ca tineam pisica in brate si eu am fugit, el dupa mine, parca turbat. M-am retras intr-un colt cu pisica la piept, el a venit spre mine sa imi ia pisica sa o omoare. Neavand unde sa mai fug, m-am intors cu spatele spre el, tinand strans pisica la piept sa o protejez de el si el, neajungand la pisica, a inceput sa ma loveasca pe mine, cu pumnii, in spate, de multe, multe ori. Nu am indraznit sa ma misc, am stat si am indurat pana ne-a gasit mama asa si a intervenit si l-a oprit pe tata. Aveam 10 ani. Niciodata nu si-a cerut scuze, nici pana in zi de azi. 

 

Am fost batuta fizic de parinti, bunici si alte rude, niciodata "prea rau" incat sa lesin sau sa ma invinetesc, dar totusi suficient de rau incat sa ma distruga pe interior. Am fost atacata mental si emotional, in special amenintari. Amenintari de la "lasa ca iau eu cureaua", "lasa ca te leg eu si nu primesti de mancare si apa", "lasa ca te scot eu afara", "lasa ca vin tiganii si te iau", "lasa ca vin demonii si te iau" pana la, "te omor in somn" si "iau eu cutitul cand dormi tu". 

 

Imi iubesc mama. Chiar o iubesc. Uneori cred/simt ca nu merita, dar o iubesc pentru ca...E mama mea. Una singura. Asa cum e. Cat despre tata...Nu il iubesc. Nu ca pe mama. Tin la el. Imi pasa de el. Dar cam atat.

 

Oare i-am iertat? Da si nu. Da, pentru mine insami, ca sa pot eu merge mai departe, asa in bucati cum sunt. Pentru ca intreaga nu sunt. Nu sufleteste. Nu i-am iertat pe ei pentru ei, pentru greselile lor si nu ii voi ierta niciodata. Pentru ca nu merita. Pentru ca au gresit. Pentru ca puteau sa evite acele greseli. Nu ii judec, sau cel putin nu in acel sens de judecata finala. Nu spun si nu cred ca au fost parinti rai. Dar nici parinti buni nu au fost. Au fost...parinti acceptabili. Dar se putea mai bine. Mult mai bine. Nu, nu sa fie perfecti. Dar puteau fi mai buni. Nu sunt parinte dar asta nu inseamna ca nu am dreptul sa ii judec, asa putin. Sunt sigura ca nici eu nu voi fi un parinte perfect, de fapt, nici nu imi propun sa fiu, de aceea ma simt libera, foarte libera sa ii judec pentru ca da, mi-au facut rau. Intentionat, neintentionat, oare acum mai conteaza? The road to hell is paved with good intentions. Raul a fost facut si eu sunt cea care inca sufera si se lupta cu consecintele. 

 

Scuza asta cu: "pe vremea lor era alfel", "nu stiau alte metode mai bune", "nu era asa la moda psihologia copilului", "nu aveau Internet", "traiau in comunism", "le era frica de securitate", "erau saraci", "erau de la tara", "erau de moda veche", "nu se gaseau carti de cumparat", "nu aveau studii superioare", "nu vedeau/auzeau la televizor", "nu se scria in ziare", "nu se discuta", "era rusine sa se discute X si Y", etc etc etc. Sunt doar atat: SCUZE. Nimic mai mult. Cum sa nu stii, tu ca adult, ca violenta fizica doare si fizic si emotional?! Cum sa nu stii tu ca adult ca violenta verbala, emotionala, mentala au efecte, efecte rele?! Cum sa nu stii tu ca adult ca iti schilodesti copilul pe dinauntru cu fiecare gest agresiv?! Numai daca erai adult cu retard sever nu stiai aceste lucruri! In rest, orice alte explicatii, toate sunt doar niste scuze patetice. "Asa are moda pe atunci"..."Dar toti copiii sunt batuti"..."Toti parintii isi bat copiii"...SCUZE! Incercari de a evita efortul. Efortul de a te imbunatati tu ca parinte, tu ca bunic, tu ca dascal! Pui totul in spatele copilului. Copilul a facut, a dres, te-a provocat, a incalcat regula, nu te-a ascultat, etc etc etc. Copilul este vinovatul etern, micul demon venit direct din iad sa te chinuie pe tine, parintele angelic, nevinovat! Schimbarea, mai ales schimbarea in bine este un real efort, greu, anevoios, cere timp, dedicatie, rabdare. Obiceiurile rele imediat pot fi invatate, dar sa le schimbi in obiceiuri bune...ei, asta este un real test, o incercare grea ca in povestile cu eroi si zmei. Gasitul de scuze este mult, mult, mult mai usor. 

De fapt, agresivitatea impotriva propriului pui, copil nu este nici macar naturala. Nici macar animalele (atat de insultate de multi) nu isi bat puii, nu ii terorizeaza emotional si mental. 

Parintii din trecut, chiar si trecutul recent, nu aveau nevoie de Internet, carti, psihologi, psihologia copilului, modernism, democratie, bani, educatie, studii superioare, etc etc etc ca sa nu isi bata copiii. Aveau nevoie sa se uite in oglinda si sa se schimbe pe ei insisi, sa isi schimbe propriile reactii, propriile abordari, propria mentalitate. Pentru binele propriului copil. Sa isi lase copiii sa se bucure de copilarie fara frici, amenintari, umilinte, lacrimi, dureri fizice si psihice. Nici ca in ziua de azi cand parintii nu mai sunt parinti ci prietenii cei mai buni ai copiilor. Dar nici ca atunci. O cale de mijloc garantat exista. Doar ca necesita mai mult efort pentru a fi gasita si implementata decat celelalte doua. Si nu-i asa, majoritatea alegem cele mai usoare cai cu putinta. Indiferent de consecinte. Si raman copiii in bucati si bucatele, sa le adune si sa le lipeasca ei intr-un mozaic de dureri si traume, sa plateasca pentru greselile parintilor...si bunicilor...si dascalilor...Asa cum este si "crestineste"/"islamic"/"ebraic"/etc. 

Editat de LadyArtemis, 16 ianuarie 2016 - 16:00 .

[redactor]

deci poate ar trebui sa acceptam ca acei parinti - fam Bodnariu - chiar isi bateau copiii?

si ca nu e o conspiratie de a lua 5 copii de la parintii lor. Ci pur si simplu o decizie seaca, fara emotie si sentimente.

[andacos]

deci poate ar trebui sa acceptam ca acei parinti - fam Bodnariu - chiar isi bateau copiii?

si ca nu e o conspiratie de a lua 5 copii de la parintii lor. Ci pur si simplu o decizie seaca, fara emotie si sentimente.

De ce ar fi o conspiratie in a lua copii unei familii mixte,in care intimplator unul e roman?

 

edit sper sa nu transformam si subiectul asta intr-un cimp de razboi in legatura cu familia asta.Duopa legea Norvegiei,pe teritoriul careia locuiau deci avea datoria sa se supuna legilor tarii...au gresit.

Editat de andacos, 16 ianuarie 2016 - 16:06 .

[LadyArtemis]

deci poate ar trebui sa acceptam ca acei parinti - fam Bodnariu - chiar isi bateau copiii?

si ca nu e o conspiratie de a lua 5 copii de la parintii lor. Ci pur si simplu o decizie seaca, fara emotie si sentimente.

 

Eu cred ca da, este foarte posibil. Bataia nu inseamna doar acea bataie care lasa urme fizice, invineteste, insagereaza...Bataia nu inseamna doar sa bati pe cineva pana lesina. Si palmele sunt batai, iar cuvintele, expresiile fetei, amenintarile, sunt si ele forme de abuz. Chiar daca primesti palme rar, o data pe luna sau o data pe saptamana, daca tu, copil mic fiind, stii ca mai devreme sau mai tarziu parintii tai vor da in tine, te vor rani, te vor ataca, abuza, doar aceste ganduri te pot face sa traiesti in frica, stres, incordat, pregatit mereu. Mintea unui copil nu poate intelege violenta, chiar si violenta "bine-intentionata". Mintea unui copil poate intelege doar durerea si frica, ceea ce simte copilul atunci, nu notiuni abstracte legate de bune intentii, sfaturile cartilor "sfinte", moda, etc.

[LadyArtemis]

De ce ar fi o conspiratie in a lua copii unei familii mixte,in care intimplator unul e roman?

 

edit sper sa nu transformam si subiectul asta intr-un cimp de razboi in legatura cu familia asta.Duopa legea Norvegiei,pe teritoriul careia locuiau deci avea datoria sa se supuna legilor tarii...au gresit.

 

Asta nu inteleg nici eu. Daca acesti parinti prefera metoda "educatiei" prin violenta, de ce au ales/ramas in Norvegia, stiind ca Norvegia nu este de acord cu aceasta metoda, cunoscand legile (macar cat de cat) si probabil auzind de alte cazuri asemanatoare in care au fost luati copiii? Poate au mizat pe faptul ca nu vor fi prinsi...Dar oricum ai da-o, au incalcat legea intr-adevar, deci vina este a lor. Indiferent ce credem noi despre "educatia" prin violenta, daca suntem sau nu de acord, cred ca putem fi de acord ca acesti parinti au incalcat o lege in tara unde locuiau si normal ca exista consecinte. Daca aceste consecinte sunt drastice sau nu, iar nu conteaza pentru ca ele exista indiferent ce credem noi, iar ei, parintii erau constienti de ele si efectiv nu le-a pasat. Daca le-ar fi pasat ori s-ar fi mutat urgent ori nu si-ar fi lovit copiii. Au incalcat o lege clara si acum platesc pentru asta. Este vina lor in exclusivitate. Aceasta situatie ar fi putut fi evitata in totalitate.