Nu sunt de acord cu nici o forma de abuz, iar "corectiile fizice" fac, fara indoiala, parte din aceasta categorie. Cred insa ca nu sunt singurele pe care trebuie sa le avem in vizor.
Cand eram copil, primeam "corectii fizice" din motive banale, chiar nu faceam chestii grave (nu ca asta ar fi putuu justifica o asemenea masura punitiva). Cu timpul, am ajuns sa le accept cu indiferenta (din fericire, nu ma faceau sa sufar fizic, ma obisnuisem cu ideea ca se intampla si nu ma afectau prea tare).
Au fost, in schimb, alte lucruri care m-au afectat pe termen lung: lipsa increderii parintilor in mine, faptul ca etichetau din start ceea ce gandeam ca imatur, doar ei erau singurii care puteau sti ceea ce este bine / drept / corect pt mine (ridicand stacheta foarte sus si neacceptand posibilitatea de a gresi in vreun fel). Multa vreme m-am intrebat de ce, doar eram un copil serios si cu care se putea discuta, intelegeam multe si aveam idei (de cele mai multe ori) rezonabile, iar nazdravaniile pe care le faceam erau nevinovate.
La maturitate, am inteles motivele (personale) care ii faceau pe parintii mei sa fie exagerat de precauti in ceea ce ma priveste (pt ca de acolo provenea atitudinea lor), stiu ca au avut intentii bune dar, in acelasi timp, prea putine modalitati de a invata cum sa gestioneze corect situatia.
NU pot concepe ca relatia cu copilul meu sa nu se se bazeze pe incredere si respect reciproc. Ma uit la el si ma vad pe mine: un copil serios si cu care se poate discuta, intelege multe si are (de cele mai multe ori) idei rezonabile, iar nazdravaniile pe care le face sunt nevinovate. Nu pot pretinde ca imi iese din prima, de fiecare data, stiu nsa ca va fi bine atata timp cat sunt pregatita sa accept ca se poate intampla sa gresesc, important este sa invat din greseli, sa fiu deschisa la informatii si idei care m-ar putea ajuta sa indrept lucrurile.
Editat de Adriana mica, 14 ianuarie 2016 - 15:12 .