Acum aproape un an, va scriam despre sentimentul cuibului gol. Pe care l-am trait la intensitate maxima - poate si pentru ca am un singur copil. Ei bine, momentele au fost ravasitoare. Aproape ca o depresie. Au fost saptamani lungi in care m-am simtit inutila, ca intr-o gara in care nu mai trece trenul.
Acum - la un an peste acel moment, cand copilul meu si-a luat zborul catre viata de student ...va spun ca, lucrurile s-au schimbat in bine.
Am inteles ca totul face parte din aceasta calatorie de parinte, prin care trecem in viata.
Dupa un an de studentie, departe de casa parintilor , copilul meu s-a transformat enorm.
Pentru el, a fost un an greu, plin de suisuri si coborasuri. Un an in care a avut la dispozitie toata libertatatea din lume (iar in Olanda, asta inseamna foarte mult...) si pe de alta parte un sac greu de examene si responsabilitati.
La un an dupa ce copilul meu a plecat din cuib, noi parintii - am inteles ca zborul lui a fost necesar si ca incetul cu incetul evoluam...
Copiii nostri sunt suma educatiei pe care o primesc de la noi si imediat ce isi iau zborul isi amintesc tot ce au invatat de la noi.
Tututor parintilor care vor trece in acest an prin acele momente de cuib gol - le urez rabdare si optimism. Pentru ca va fi bine.