Acum trei ani cind a plecat primul, am fost atit de absorbita de procesul de admitere, de organizare, de hartogaraie ca nu am realizat momentul pina cind nu l-am mutat fizic in dorm room si am inteles ca am venit in 4 (cel mic a fost cu noi) dar plecam acasa in 3 si el ramane acolo. Am plins tot drumul pina acasa (3 ore jumatate)...nu am putut intra la el in camera mai bine de 3 luni ... sa o vad goala, lipsita de posterele de pe pereti si de toate lucrurile lui.
Intre timp, textele au inceput sa curga, telefoanele sa zbarnie, a venit Parents' weekend si totul a intrat intr-o normalitate. Ne vizitam des, vine acasa in vacante, vorbim tot timpul...devine adult. Rolul de mama nu dispare, se transforma si e normal sa fie asa.
Duminica imi pleaca cel mic si imi este mult mai rau decit cu primul...sincer, mi s-ar pare ingrozitor daca nu as stii ca este si mai aproape decit cel mare si il pot vedea mult mai des. Avem o relatie mult mai apropiata (na, a fost aproape copil unic 3 ani si s-a rasfatat...dupa ce a plecat cel mare la facultate).
Mi-am planificat weekendurile urmatoare sa fiu plecata de acasa...imi trebuie ceva timp sa ma obisnuiesc cu o liniste totala, cu cina singura (sotul meu lucreaza seara si eu aveam cina cu cel mic in fiecare seara), cu nimeni care sa nu ma alerge pe nicaieri :) :)
E o etapa noua...si inima mi-e bucuroasa ca isi gasesc drumul, ca au posibilitatea sa isi indeplineasca visele, ca devin adulti, ca isi dobandesc incet-incet independenta dar mi-e si trista tare pentru ca ii vad mai putin, descopera lucruri noi fara mine, nu mai sint martora la uimire, la noutati...e un echilibru la care trebuie sa ajungem si uneori franghia pe care pasim se clatina.
Editat de antmil, 17 august 2018 - 15:48 .