299 raspunsuri la acest subiect

[rrox3]

Citat:

citat din mesajul lui conchita si eu cred ca sunt trasaturi innascute care nu au legatura cu instinctul, asa se explica ce zice nelia si putem avea toate dreptate. :-) da, si eu stiu ca sunt fundamental buna, dar asta mi-e personalitatea, nu instinctul si nici via educatia primita. ca altfel nu pot pricepe de ce doi copii crescuti la fel reactioneaza total diferit - e clar personalitatea la mijloc.

Bunatatea este o trasatura de caracter, nu de temperament. Deci nu e inascuta. E alegerea ta, facuta in contextul in care ai trait.

Fratii intotdeauna sunt diferiti. Fiindca fiecare nou copil isi alege felia lui in familie. Isi gaseste locul. Calea cea accesibila spre a se face remarcat si iubit. Drumul spre propriul podium in familie. De obicei primul e mai putin adaptabil decat cei mai mici, fiindca a fost lipsit de competitie. Si mediul e intotdeauna diferit de la un frate la altul. Familia evolueaza.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[Tanti Zavaidoc]

Lady J, terapeuta mea spunea la un moment dat ca personalitatea e innascuta, iar caracterul se formeaza. Am citit mai sus ca tu esti mai degraba de acord cu Freud, care spune ca doar temperamentul e innascut. Intrebarile mele ar fi: care e diferenta dintre personalitate si caracter si ce curent psihologic considera personalitatea innascuta? (din pacate, eu am terminat terapia si asta e una dintre intrebarile pe care am omis sa i le pun psiholoagei mele )

[nelia]

Am luat-o razna cu subiectul asta, ca-mi vine sa renunt la studiile sociale si sa ma apuc de psihologie, ca sa-mi clarific termenii. Am vazut ca a raspuns LadyJ, abia astept sa citesc sa vad diferenta, pentru ca, asa este, voi aveti dreptate, eu stiu bine cum sint si ce simt, am citit si ceva carti... dar cind sa explic, am intrat in balarii, pentru ca nu mi-e clar cum se numesc si la ce ma refer. Dar sa stiti ca de scris scriu din suflet si sint si sincera... dar admit din start ca pot sa gresesc, sa fiu subiectiva.

Asa...

Simali, mie imi vine greu sa cred, nu te contrazic, dar mi-e greu sa accept toti parintii care abuzeaza au avut parinti abuzatori. Pur si simplu, viata din jurul meu, prietenii, cunostintele, rudele, imi demonstreaza contrariul. Aproape toti prietenii mei au fost abuzati intr-un fel sau altul de catre parintii lor cind erau mici, batai, vorbe aiurea spuse la nervi, santaj etc. Si nici unul, crede-ma ca nici unul nu-si abuzeaza copiii, cel putin nu verbal si fizic, desi accept faptul ca pot fi alte greseli, de alta natura, pe care nu le vedem acum, mai vorbisem eu pe la inceput despre fricile mele ca parinte.

Am doi verisori, crescuti in puf, nu au dati parintii nici cu un pai in ei si au avut absolut tot ce-si doreau inima, au fost dragalasiti, iubiti, pupati in fundicuri... ah, ce-i mai invidiam cind mergeam pe la ei, destul de des de altfel ca sa am timp a observ toate acestea. Si cu toate acestea, isi bat copiii, ridica tonul la ei, asa, palmute si tipete cind sint 'obraznici'... de multe ori m-am intrebat de unde le vine, ca ceea ce le-a transmit parintii a fost cu totul si cu totul altceva, unchiul si matusa mea fiind pentru mine modele de parinti, din aceia carora le dadeam cite o floare pe la inceput pentru faptul ca au stiut cum sa fie, ce sa faca intr-o mare de alti parinti care nu au stiut... Si nu sint singurii din cercul meu de cunostinte... am avut o colega de servici care efectiv isi palmuia baietelul de 3 ani la orice 'greseala' si mama ei, martora, mi-a spus, si colega mi-a confirmat, ca ei nu au dat nici o palma in ea cit a fost mica, in casa nu s-a tipat... Cum explici aceste lucruri? Nu mai spun ca sint atitia alti parinti abuzati in copilarie care nu continua ceea ce au invatat si vazut in copilarie, datorita acelui autocontrol... si, cum spunea Rox parca, pentru ca nu vor ca al lor copil sa sufere ca ei cind erau mici. Dar sint si altii care nu au acest autocontrol, nu au aceasta putere si vointa care le trebuie pentru a inceta sa faca rau, sau nu vor, sau nu au timp sa se gindeasca... ma rog, nu stiu de ce, dar nu-l au si gata atit timp cit in anul 2010, e era informatiei, inca iti mai pedepsesti copilul cu palmute... si culmea, mai crezi si ca e spre binele lui, ca si parintii nostri. Probabil ca la mijloc este acea personalitate despre care vorbea Conchita...

Filofteia, aici copiii sint invatati de la 4-5 ani sa sune pentru ajutor daca sint abuzati acasa si mie mi se pare nemaipomenit pentru un copil sa aiba aceasta sansa. Bine, ca Agata ma ameninta ca ma spune pentru ca o pun sa faca lectii in loc sa o las sa se uite la doua filme pe zi, este si faptul ca un copil poate sa inteleaga prin abuz orice, si eu i-am dat liber sa sune, chiar am rugat-o... Vazusem un clip acum ceva vreme, in care o fetita de 8 ani du Dublin suna la Demolition pentru ca vrea ca scoala ei sa fie demolata. Dar il ruga pe cel cu care vorbea sa aiba grija ca toti profesorii scolii sa fie in ea atunci cind vor demola scoala, pentru ca nici ei, nici colegilor nu le place de ei si de aceea au si delegat-o pe ea sa sune la demolare...

Dar trecind peste aceste exagerari, tare bine ma simt ca sint copii care au unde sa se plinga, care stiu ca daca li se intimpla ceva o pot face si cineva chiar ii poate ajuta. Stiu sigur ca sint unii care nu o fac de frica, de rusine... dar macar cei care au curajul sa o faca, dorm mai bine noaptea pentru ca stiu ca au unde sa o faca si cine sa-i asculte. Si sint abuzuri multe, si aici unde locuiesc eu, sint familii care aduc cu ei ceea ce au invatat de la parintii lor, si chiar daca toata lumea le spune ca nu-i bine, ei fac tot asa cum s-a facut pe vremea cind erau ei mici.

Si o paranteza, pentru cine are timp sa citeasca, numai doua exemple si ma opresc, ca eu ma sufoc cind aflu despre astfel de cazuri: flagelarea din motive religioase a unui baiat de 9 ani - jumatate de clasa spunea ca nu ne putem baga intr-o asemena situatie pentru ca am ingradi libertatea religioasa, ca baiatul a cerut sa fie flagelat si era mindru de asta (de ca si cum un copil de 9 ani indoctrinat de mic are putere de discernamint intr-o asemenea situatie) si alt caz, o fetita de 10 ani, molestata de tata... dar nu dezvirginata... iar tatalui, libanez, si mamei nu li se parea ceva ciudat pentru ca nu facuse tatal decit sa-i arate ca o iubeste si legea in tara lor nu interzice acest lucru (in Liban, tatal sau abuzatorul din familie nu este acuzat de viol, incest, molestare asupra fetitei decit in caz ca aceasta este dezvirginata)... Pur si simplu iti vine sa vomiti, sa lasi pacifismul deoparte si sa-i pui mina pe o arma si sa-i trimiti pe toti la dracu! Scuzati duritatea, dar nu-ti vine sa crezi ca vorbesti de parinti adulti ai mileniului trei. Si as mai veni aici cu fetitele indiene, of, doamne, se intimpla atit de multe in unele familii, si asta in tari civilizate, de te intrebi in ce lume traim totusi.

Ilia, asa este cu acest paradox, iti vine greu sa nu-ti iubesti parintii, desi, cred ca cei care au gresit fata de copiii lor, nu au dreptul sa fie iubiti.

Rox, era o gluma cu cantitatea... Tocmai pentru ca nu are nici o legatura. Da, ai dreptate, nu pot eu sa stabilesc din afara care sint abuzurile foarte-foarte grave si care sunt mai putin grave. In plus, stiu ca sint copiii mai sensibili decit altii, care pot incasa mult mai greu un act decit alt copil, mai puternic ca fire. Si totusi, nu pot sa pun pe acelasi plan palma data de un tata unui copil cu parul cu care alt copil a fost bagat in spital, la fel cum nu pot sa pun tipetele si urletele cu violul si molestarea... Dar iti dau dreptate, ca daca un copil se simte abuzat grav de un act care nu pare grav la prima vedere, atunci e grav, nu sint eu in masura sa hotarasc ce e grav pentru el si ce nu e...

LadyJ, am citit ce ai scris, nu mi-e strain, imi dau seama ca stiam aceste lucruri... Adica ceea ce eu numeam instinct matern sau paternal este de fapt o latura a personalitatii mele aparuta si dezvoltata cu nasterea fiecarui copil? Pentru ca eu nu vorbeam despre instinctele primare, ci despre un 'ceva' pe care il simt, care ma ghideaza bine atunci cind ii dau friu liber si ma face sa ma simt atit de 'eu' si fara de care, atunci cind incerc sa construiesc ceva care vine impotriva a ceea ce simt, dau gres. Care este notiunea psihologica pentru acel 'ceva' pe care indemnam eu ieri sa-l lase Tala liber sa functioneze... pentru ca-mi este clar acum ca nu e instinct, m-ati convins. Imi poti recomanda o carte buna (si usor de citit!) care a descris ceea ce spui tu?

Asa cum spunea si floric_ea, cred ca si eu m-am lamurit un pic: sintem foarte diferiti! Asa cum eu nu pot sa inteleg anumite lucruri, pe care Rox le intelege de exemplu, asa nici alte persoane nu pot intelege ceea ce spun sau simt eu. Dar eu ramin la parerea mea: forta cu care poti schimba lucrurile in favoarea copilului tau si poate chiar si in cea a copilului din tine sta in in interiorul omului si nu in afara lui! Cu tot ajutorul pe care il primeste din afara, daca el nu face primul pas, daca el, omul, nu doreste sa schimb

[rrox3]

Citat:

citat din mesajul lui nelia Dar eu ramin la parerea mea: forta cu care poti schimba lucrurile in favoarea copilului tau si poate chiar si in cea a copilului din tine sta in in interiorul omului si nu in afara lui! Cu tot ajutorul pe care il primeste din afara, daca el nu face primul pas, daca el, omul, nu doreste sa schimbe si sa se schimbe, sa se elibereze de ceea ce simte ca-l ingreuneaza... nu se poate face nimic. Acolo, in el, trebuie sa se intimple totul, acolo trebuie analizat si inteles, acolo trebuie cautat modelul dupa care iti cresti copiii. Sa nu ma puneti sa explic in termeni psihologicesti, ca fug...

Pai si cine te-a contrazis? Asta spune tot poporu'

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[rrox3]

Si eu zic c-am luat-o pe aratura cu subiectul... Nu suntem offtopic, dar dezbatem deja prea abstract si nu mai e nici urma de grup de suport in zona... consecinta: au amutit majoritatea si nu asta era scopul.
Hai sa revenim la grup de suport

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[nelia]

Pai, aici da... dar nu spune chiar tot poporul. Sint si oameni care se considera prea slabi sa mai faca ceva pentru ei si de aceea si intra in ce intra si fac ceea ce fac, la asta ma refeream. Care continua sa se desconsidere, sa se vada cu ochii cu care au fost vazuti de parinti... da, se duc poate si la terapie, dar ei tot nu sint pregatiti sa schimbe ceva. Si la felul in care se petrec lucrurile in ei si cu ei, au toate nesansele sa nu fie pregatiti niciodata pentru a schimba cu adevarat ceva si atunci se complac in ceea ce au inceput... desi vad, simt ca nu le e chiar bine... pina clacheaza.Rox, stii ce rugaminte am eu la tine? Tu ai spus un lucru foarte interesant, stai ca ma duc sa iau citatul:

Citat:

citat din mesajul lui rrox3 Daca cineva ar fi venit si mi-ar fi spus mie acum 5 ani sa fac terapie, ca sufar, i-as fi zis sa se duca sa se caute la cap, ca eu am depasit de mult grozaviile din copilarie si mi-e foarte bine. Stiu ce a fost gresit, stiu ce nedreptate mi s-a facut si am supravietuit. Da' ce stiam eu constient era una si ce bagasem sub pres era alta... Adica identificasem corect un abuzator inca din copilarie, dar celilalti au fost mult mai subtili si mult mai daunatori Si cam asa mi-am dat eu seama ca nu conteaza atat de mult abuzul in sine, cat sinceritatea in relatie. Peste abuzul clar, fara echivoc am trecut singura, relativ usor, dar peste cel mascat, deghizat in iubire, niciodata sincer si mereu manipulator, am trecut foarte greu si doar cand n-am mai avut incotro.

Si putea sa dai exemple, nu neaparat din experienta ta daca ti-e greu, ci altele din jurul tau de abuzuri clare, fara echivoc si de altele mascate de iubire? Intuitiv, cred ca stiu la ce te referi, dar mi-ar placea sa le vad scrise de o persoana care a trecut pe acolo, adica le-a suferit, le-a depistat si le-a rezolvat.CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)

[rrox3]

Citat:

citat din mesajul lui nelia Rox, stii ce rugaminte am eu la tine? Tu ai spus un lucru foarte interesant, stai ca ma duc sa iau citatul: Citat: citat din mesajul lui rrox3 Daca cineva ar fi venit si mi-ar fi spus mie acum 5 ani sa fac terapie, ca sufar, i-as fi zis sa se duca sa se caute la cap, ca eu am depasit de mult grozaviile din copilarie si mi-e foarte bine. Stiu ce a fost gresit, stiu ce nedreptate mi s-a facut si am supravietuit. Da' ce stiam eu constient era una si ce bagasem sub pres era alta... Adica identificasem corect un abuzator inca din copilarie, dar celilalti au fost mult mai subtili si mult mai daunatori Si cam asa mi-am dat eu seama ca nu conteaza atat de mult abuzul in sine, cat sinceritatea in relatie. Peste abuzul clar, fara echivoc am trecut singura, relativ usor, dar peste cel mascat, deghizat in iubire, niciodata sincer si mereu manipulator, am trecut foarte greu si doar cand n-am mai avut incotro.

Nelia interesant era ce am bolduit eu acum Fiindca asta e una dintre cheile explicarii de ce unii dintre oamenii care au suferit traume in copilarie nu sunt copii captivi. Si de altii, care au suferit traume considerate "mai usoare" sunt copii captivi.
Sinceritatea asta inseamna ca esti vazut asa cum esti tu si chiar daca esti agresat, stii, poti sa-ti dai seama, ca nu e vina ta, ci a agresorului. Nu esti nevoit sa ascunzi sub pres. Poti prelucra.

Nu mi-e greu sa scriu, dar nu o voi face. Limita mea de confort spune ca nu-mi voi povesti traumele pe net. Ce rost ar mai avea? Nu cred ca ajuta pe cineva mai mult decat ceea ce fac deja. Iar pentru mine nu vad nici un beneficiu, din contra.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[flower-power]

Sa stiti ca sunt aici , va citesc, sunt de parere ca oricat instinct ai avea, nu-i suficient, mai ai nevoie si de altceva dincolo de asta[sa afli ca se poate si altfel, de pilda]. Cred ca instinctul nu functioneaza bine daca tu nu esti bine.

Modelul parental este adanc inradacinat, si traumele venite odata cu unul gresit, si ai nevoie de mult mai mult decat de instinct daca vrei sa rupi cercul. Este greu, cum spunea ilia sa te lupti cu mama, soacra, societate in general, cand tu cauti validare, aprobare pt a umple golurile nevoilor nesatisfacute in copilarie. Abia cand intelegi cat rau poti face copiilor tai te poti decide sa faci ceva.
Referitor la societatea noastra, in care, are dreptate filofteia, bataia copilului propriu e ceva uzual, numai la TB in clasa stiu doi copii-- o fetita cu 10 pe linie care cand risca sa ia mai putin plange [la intrebarile colegilor raspunsul a fost"Daca ati sti voi ce bataie iau eu acasa pt asta"[q]] -- si un baiat care e si mai rau tratat. In primul caz mama profesor, in al doilea, medic.

[simali]

Vreau sa va spun pe scurt povestea mea legata de SIMTUL MATERN.
Cand am nascut si mi-am vazut pentru prima oara copilul (pe care l-am dorit din tot sufletul) nu am simtit nimic. Nu emotie rascolitoare, nu iubire navalnica, nu lacrimi, nimic. M-am speriat pe moment si am zis ca sunt defecta. Apoi a venit o uriasa responsabilitate. Eu am facut totul frumos, ca la carte, din simtul datoriei.

M-am intrebat mai tarziu de ce nu am simtit nimic si mi-am raspuns tot eu ca asta cu instinctul matern trebuie sa fie o alta gogorita, cam din categoria celor "dragoste la prima vedere". Ca NU POTI sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti, nu sti cine este, chiar daca acel ceva vine din tine si este copilul tau. Deci la mine orice dragoste trece fix prin ratiune: cutare este o persoana pe care o cunosc, este asa si pe dincolo, MERITA deci sa o iubesc. Stiu acum ca acest mod de aiubi vine fix de la modul in care am fost eu insami iubita in copilarie: pentru a primi atentie trebuia sa merit, altfel nu primeam nimic. Jocul era extrem de perfid pentru ca arunca in spinarea mea toata incapacitatea parintilor mei de a iubi. Eu eram de vina, eu pentru ca nu eram niciodata suficient de buna. Aici nu era un abuz clar, impotriva caruia sa te revolti. Este una dintre acele mine cu efect intarziat pe care ti le strecoara parintii in rucsac ca sa le porti toata viata. Si ce-i cel mai tragic la aceste mine este ca ele odata explodate nu se descarca si gata. Se reincarca si-ti explodeaza in fata de fiecare data cand treci pe acolo. Pana cand gasesti un mod de dezamorsare.

La mine dragostea pentru copilul meu a venit in urmatoarele 2 saptamani dupa nastere, cand am inceput sa-l cunosc, cand m-a induiosat, cand am vazut cata nevoie avea de mine.

Dar eu inca invat sa iubesc, din pacate...

Roxana, multumesc pentru ceea ce ai scris despre mamele care simt ca uneori le lipseste instinctul matern. Este atat de adevarat!

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

[J G]

Simali, cat de bine te inteleg.

Cand am vazut-o pe Carla in primul moment mi s-a parut extrem de frumoasa si am fost fericita ca semana evident cu tatal ei. Apoi, de la primul alaptat m-am simtit coplesita de responsabilitate.

Cand am ajuns cu ea acasa, in special cand am ramas simgura cu ea in casa si am inceput efectiv sa o ingrijesc singurea mea dorinta era sa fug, sa scap. Era o viata in mainile mele, doar in ale mele si eram responsabila pentru ea. Nu simteam nimic altceva decat dorinta de a pleca.

Am inceput sa o privesc ca pe un "proiect" pe care trebuie sa-l indeplinesc, doar asa m-am linistit. Senzatia a durat cateva saptamani pana cand, asa cum ai spus, am fost induiosata de neputinta ei, de dependenta ei, de suferinta ei (la colici ma refer). Am inceput sa o iubesc. In clipa asta nu ma pot opri din iubit mai mult si mai mult in fiecare zi.

Ma gandesc ca poate si mama a simtit la fel, m-a nascut foarte tanara, fara sa aiba ajutor de la nimeni, stiind ca viata ei se sfarsise. Un accident, dus la bun sfarsit.



O sa revin, daca gasesc o formula de a povesti, cu un exemplu de abuz subtil.



J si Carla (05.02.2006)

in the rear garden