Ma refeream mai degraba la ce ai simtit confruntandu-te cu ideea ca el s-ar putea sa fie in real pericol
Nu cred ca am simtit ceva "special" pentru el, adica am avut toate sentimentele normale si umane care le ai in situatii de genul, compasiune, ingrijorare, teama. Nu a reaprins in mine flacara pasiunii sau dorinta de a-l lua acasa si de a avea grija de el, daca la asta te referi.
Si i-am spus-o de cateva ori zilele astea, si mai pe ocolite si direct, ca nu s-a schimbat nimic intre noi, inca suntem despartiti, inca suntem fiecare cu banii lui, doar ca o ia in gluma, cand ii zic asta face misto de mine, ca's "bleaga" sau impulsiva, ce daca suntem despartiti, el e acolo pentru noi, ca oricand pot sa-i cer chestii, nu doar pentru copii. Ca el ne iubeste si nu vrea sa ramana despartit de noi pentru totdeauna, chestii de genul, spuse direct, sugerate sau spuse in gluma.
Mi-e teama insa ca daca o sa fiu prea directa sau prea dura cu el acum, cand este extrem de vulnerabil (izolarea in primul rand, plus boala) sa nu-l arunc din nou in bratele alcoolului din care tocmai se pare ca ar fi scapat.
De cand a plecat, dupa ce am trecut prin toate etapele de acomodare cu situatia (refuzul, supararea, bocitul si iertarea) am ajuns in momentul in care pot sa-l vad obiectiv cum e el in realitate. Pentru ca stand zi de zi langa o persoana, anumite lucruri te obisnuiesti cu ele si nu mai realizezi ca sunt gresite. Acum de la distanta le vad pe toate, si nu le mai vreau.
Si nu stiu daca mai vreau sa ma impac cu el, am de ales intre o viata alaturi de el, in care va trebui sa ma multumesc mereu cu jumatati de masura (pentru ca asa e el, sau asa suntem noi, mult prea diferiti) sau o viata de una singura, dedicata mie si copiilor (pentru ca nu ma mai vad refacandu-mi viata alaturi de un alt barbat). Nu cred ca mai vreau compromisuri majore in viata mea, dar mi-e teama ca timpul imi va dovedi ca am gresit, si ca fara compromisuri nu voi putea merge mai departe. Nu stiu daca are vreun sens ce zic....