38 raspunsuri la acest subiect

[danaionela]

Buna
Cum a fost prima sapatamana din viata noastra de parinti? este intrebarea pe care mi-o pun si acuma, cu toate ca a trecut mai bine de 2 ani de atunci. Nu pot sa zic ca a fost nici usoara, dar nici grea. A fost cu multe framantari , cu multe nopti nedormite, cu zile in care plnageam ca nu o sa reusesc sa fiu o mama buna pentru puiute si nu in ultimul rand cu multa dragostea pe care o aveam de oferit. Si noi am avut momente de razvratire, dar asta s-au intimplat la inceput. Mereu le-am spus cat de mult sunt ele dorite in aceasta casa si nu in ultimul rand cat de mult ne-am dorit noi fetite. Tot timpul le-am spus ca noi le-am dorit pe ele, si nu alti copilasi. Le-am facut o poveste si mult timp mi-au cerut sa le spun povestea lor, chiar si acuma imi cer din cand in cand sa le spun poveste lor. Nu le-am rupt cu totul de AM, vorbeam despre ea de cate ori deschideau ele discutia, si incercam sa scot in evidenta partile pozitive ( cu toate ca uneori eram geloasa pe ea, credeam ca pe mine nu o sa ma iubeasca niciodata ca pe ea). In primele zile le-am spus ca pe cer este o stea si steaua aceea este AM si cand li se face dor de ea sa se uite la stea ca si AM se uita la ele si astfel comunica. In prima saptamana de multe ori le vedeam cum se uita pe geam sa caute steaua lor , sau imi cereau sa ramanem mai mult afara pana cand se insera si le vedeam cu stateau cu ochisorii in sus si aveau lacrimi in ei. Dar cu timpul a trecut si acest lucru, atunci cand s-au sitit ele in siguranta au uitat si de stea si de tot;
Tot in primele saptamani una dintre ele mi-a zis ca ea vrea sa plece inapoi la AM , si plangea de nu mai puteam sa o calmez. Acuma daca ma gandesc bine am fost foarte dura cu ea. dar atunci nu stiam cum sa fac , si i-am spus Ok daca tu vrei sa pleci atunci esti libera sa pleci. Nimeni nu te tine cu forta, noi te iubim mult ne-am dorit foarte mult sa fii copilasul nostru, te-am asteptat cu drag si te vom iubi mereu orice ai face, dar tu decizi daca ramai sau nu la noi. Cealalta i-a spus ca ea nu vrea sa plece , ca aici este casa ei ... Atunci ea s-a dus sa-si puna intr-o punguta niste hainutze ( hainutzele cu cre venise) si a plecat pe scari. Eu am zis sotului meu sa o duca la AM , ca ea nu vrea aici, ca nu este fericita si noi o iubim foarte mult si nu as vrea ca sa fie nefericita. Dupa cateva minute cat timp al meu se facea ca se imbraca ca sa o duca, ea a venit cu ochisorii in lacrimi in bratele mele si mi-a spus ca asta este casa ei si ca nu o sa plece niciodata de aici , dar nici eu sa nu o parasesc niciodata si sa o iert. Va inchipuiti ce a fost in sufletul meu atunci, dar intradevar din aceea clipa piticutza noastra s-a schimbat. Cu AM mai vorbeau la telefon, si daca la inceput erau derutate nu stiuau cum sa-i spuna si evitau sa faca acest lucru , incetul cu incetul i-au spus ei pe nume si mie mami. Au facut clar distinctia intre noi si ea. In acelasi timp le-am spus ca noi suntem o familie, ca pe toti ne cheam; la fel, ceea ce în partea cealalta nu se întâmpla asa, atunci una din fetite mi-a spus ca ea stia ca AM nu era mama lor, dar nu aveau cui sa-i spuna mama.
Tot in primele zile cand spuneau ca mergem acasa se referau in camera lor, acolo era universul lor si locul lor de intimitate. Incetul cu incetul au descoperit toata casa si acuma totul este al lor, deja au inceput sa-si imparta averea.
Tot in prima luna nu mancau decat lapte cu cereale, nu stiam ce sa ma fac, incetul cu incetul le-am introdus si alte alimente, dar le-am lasat pe ele sa aleaga ce sa manince. Eu in general le las pe ele sa aiba impresia ca pot alege, le explic care sunt consecintele daca fac lucru X sau daca fac lucru Y, niciodata nu le-am interzis sa faca ceva. Nu stiu daca a fost buna strategia, dar la noi a dat roade am reusits sa le capatam increderea in noi dar fara sa le stirbim din autoritatea lor.
Noi am fost printre norocosii care am avut familia alaturi, care nu au comentat in momentele lor de furie si nici nu au incercat sa puna comportamanetul pe seama geneticii, ci din contra..., au spus ca trebuie sa le intelegem prin ceea ce au trecut.
Dupa 6 luni am fost impreuna ( noi si fetitele) la un psiholog, am vrut sa stim si parerea unui specialist din afara, care ne-a ajutat foarte mult sa le intelegem si in acelasi timp sa ne spuna si parerea lui despre ele, dar fara sa-i spunem de la inceput ca sunt adoptate. Acest lucru i l-am spus spre sfarsitul sedintei, si atunci a ramas foarte mirata, pentru ca a mai facut terapie cu copilasi adoptati dar acuma nu si-a dat seama ca ele ar fi adoptate. De atunci mergem in fiecare an la acest psiholog, ceea ce ne ajuta pe noi foarte mult, intr-un fel un specialist imi spune ca nu am de ce sa-mi fie frica, ca ne descurcam bine in postura de parinti si nu in ultimul ce fetite minunate si destepte avem...
Am scris destul de mult, sper ca nu v-am plictist, cu povestea noastra...

[erato]

Frumoase cuvinte ale mamelor si f. sincere. Nici la noi nu a fost doar lapte si miere au mai fost si momente tensionate si momente grele, dar intotdeauna le-am depasit cu brio. Eu am avut mult de lucru la baietelul meu la respectul de sine si la incredere, dar si la alimentatie. In primele doua luni nu vroia sa manance mai nimic doar salata boeuf (era perioada sarbatorilor), cu f. mare greu si cu lacrimi din partea lui l-am convins sa guste cate ceva, azi putin, maine putin, nu-l obligam deloc sa manance, nici macar sa guste, treptat-treptat a inceput sa guste si tot repeta"doar gust, nu mananc", iar eu "bine, mami, gusta si daca vrei mananci cat poti" si tot asa, incat dupa vreo 3 luni, cand a aflat atatea gusturi si arome noi, ar fi mancat si masa, si am trecut in extrema cealalta, cand ar fi mancat mult, fara limita si intruna pana i-ar fi venit rau, isi compara portiile, tot i se pareau prea mici. Acum dupa aproape 6 luni am ajuns la normal cu alimentatia, cand nu mai poate sa manancce, lasa in farfurie. S-a obisnuit cu cele 3 mese si cu gustarile.
Asa cum am spus am avut probleme cu respectul de sine si cu increderea.Orice lucru il incepea cu gandul ca el nu reuseste, ca nu stie, ca nu se descurca si cu multa incurajare si iubire din partea noastra, a vazut ca poate face o multime de lucruri de la cele simple si elementare (sa manance singur si sa se imbrace) pana la altele mai complexe care tin de dezvoltarea lui intelectuala, psihica si emotionala. La inceput, la gradi statea intr-un colt retras, cu scaunelul cu un pas in spatele celorlati copii, se dadea la o parte din calea celorlati copii ca asa ii spuneau ei, se dadea la o parte din locurile de joaca ca asa ii spuneau ei. Si la acest aspect am lucrat mult si acum stie sa-si impuna punctul de vedere. Nu a fost niciodata agresiv cu un alt copil, din contra are un fond emotional bun, in parc ii ajuta pe cei mai mici sa se urce in tobogan, spre exemplu, se joaca cu orisicine, chiar si fetitele si cu copiii mai mici.
Orice progres a fost facut cu pasi mici si cu multa dragoste si munca din partea noastra (a mea, mai ales, si a lui tati). Ne-a ajutat si el pt ca ne-a iubit de la inceput si si-a dorit mult sa vina in familia noastra. Intre serbarea de la Craciun si cea de la sfarsitul anului e o schimbare radicala, e cu totul alt copil, desi asa cum am spus, educatoarea nu m-a ajutat deloc, din contra, ne-a sabotat mult eforturile: tot timpul il critica si ii exagera micile nazbatii de la gradinita, imi atragea atentia in public pt niste banalitati, in timp ce ceilalti copii faceau niste lucruri extrem de dure, aveam un baietel care il mai batea pe al meu, iar doamna nu a luat nicio masura, ceilalti copii cam refuzau sa se joace cu el si aici e tot vina educatoarei, desi el e un copil f. sociabil si prietenos si tot asa, dar am scapat de ea, pt ca anul acesta va merge la scoala. Sper ca doamna invatatoare sa nu aiba aceeasi atitudine fata de baietelul meu, pt ca si ea stie situatia (cand l-am inscris la scoala, am dat certificatul vechi si copie dupa hotararea de incredintare in care e povestita toata povestea lui).
La acest moment de razvratire si plans isteric ma asteptam la inceput, dar ma incurajez ca e mai bine ca a refulat, pt ca altfel si-ar fi interiorizat suferinta si tot ar fi izbucnit la un moment dat. La mine e oarecum mai usor, pt ca e mare, e istet, iar eu vorbesc mult cu el, ii explic totul, orice lucru il discutam, desi atunci cand e un subiect mai spinos, nu stie ce raspuns sa dea. Dar totul se poate rezolva cu multa rabdare, speranta, incredere si dragoste, nu neaparat in aceasta ordine.

Suntem ceea ce gandim. Tot ceea ce suntem ia nastere in gandurile noastre. Cu gandurile noastre construim lumea. -Buddha

[erato]

Ce-am vrut sa evidentiez in mesajul de mai sus e ca au fost multe urcusuri si coborasuri, nu a fost o acomodare "perfecta" din prima, au mai fost momente tensionate si sunt sigura ca vor mai fi momente grele.Dar, tragand o linie, baietelul meu a avut o evolutie fantastica, relatia dintre noi trei se consolideaza cu fiecare zi si s-a integrat mult mai usor decat credeam.


Suntem ceea ce gandim. Tot ceea ce suntem ia nastere in gandurile noastre. Cu gandurile noastre construim lumea. -Buddha

[erato]

Si am mai avut o problema: atunci cand facea ceva rau, se punea pe plans si de multe ori se ascundea sub birou sau sub masa. Odata, cand ne jucam, m-a lovit peste ochi si s-a pus pe plans si s-a acuns sub birou, alta data a stricat o jaluzea si la fel s-a comportat si tot asa. Daca veneai brusc spre el, se ferea sau daca miscai mana brusc spre el, avea instinctul de a se feri speriat. Mi-am dat seama ca a fost agresat, ceea ce mi-a confirmat si psihologul. In fiecare zi povesteste diverse episoade din viata la AM, dar abia recent mi-a povestit de bataile de acolo. Nici eu nu l-am provocat niciodata sa povesteasca, l-am lasat pe el sa se descarce atunci cand a simtit nevoia.
Si ii e dor de fetita cu care statea la AM.
Cam asta ar fi povestea familiei noastre cu bune si cu rele.

Suntem ceea ce gandim. Tot ceea ce suntem ia nastere in gandurile noastre. Cu gandurile noastre construim lumea. -Buddha

[dacris77]

bravo, erato! ai toata admiratia mea ptr comportamentul tau ca mama.

[denisa220972]

erato ne trebuie mult calm si tact, fiindca fiecare copil, are anumite amintiri care se "reactiveaza", fiimea la inceput nu intra intr-o alta casa straina( inclusiv bunici)statea imbracata si gata de plecare, dupa 5 min. spunea" mami hai acasuta noastra", dupa care daca nu plecam incepea sa planga, nu mai spun ca era lipita de mine, ne-am chinuit cu problema cred ca 4-5 luni, nu vroia sa-i fac baie, "ca o fige" statea sotul 1-2 ore la murat in cada, pana reuseam sa o bag in cada, facea in pampers nu vroia sa-il schimb, se baga in colt la dormitor si plingea cu manutele isi apara capul, daca treceam de pagul camerei,nu mai vorbesc de olita, am stat o saptamana cu fundul pe olita mare( wc), cu o carte in mana( era fascinata de carti) eram ca la desene, o faceam curioasa, radeam ca fraiera , pana intr-o zi cand mi-a spus: "tauu pe olita mica, i-mi cicesti si mie" am invatat-o foarte repede la olita
Dupa ceva timp i-a casunat pe bunasa si mamaita( cu barbati nu avea nicio problema) ca, trebuie sa le de-a afara din casa, cum le vedea ca intra in casa le lua de la usa" pecati la voi acasa", o data, de doua ori, de noua ori, am incercat tot felul de metode cu ea si nu intelegeam ce are cu ele,am fost la psiholog sa-mi explice cum sa procedez si ce sa intampla in capusorul ei, raspunsul a fost scurt si la obiect" va considera persoana dominanta in casa, cand incearca o alta perosna de sex feminin sa intre in casa are impresia ca va ia locul si va pierde,se simte in siguranta cand este in preajma dvs. trebuie si ele sa i-a atitudine sa-i explice de ce intra ele in casa, ea inca nu are notiunea gradului de rudenie,fiu,fica" Cu prima ocazie am pus in practica, dupa care nu a mai avut treaba cu ele.
In iarna cand era zapada mare,o luna de zile am avut de lucru cu ea nustiu ce legatura a facut ca, cand am ajuns acasa de la serviciu mi-a spus" mami nu asa ca nu ai sa ma arunci afara, fiindca este frig si i-mi este frica" am ramas fara grai( ea a avut o cumpana mare in perioada de iarna) in fiecare seara ma punea sa-i spun ca nu am sa o fac sa sufere si cum am sa o tin la caldura in camera ei( va dati seama ca mi-se rupea sufletul).
Sunt multe de povestit in fiecare zi trebuie sa ne pregatim ptr.o noua provocare,trebuie sa le intarim increderea ca sunt cei mai frumosi , destepti si pe ei ii iubim cel mai mult.





Denisa220972 mamica puiului Denisa

Timpul vindeca ranile, acorda-ti timp.

Mutatia C677T-heterozigot, Mutatia A1298C-heterozigot, gena PAI1-4G/5G-heterozigot. O sarcina oprita din evolutie la sapte saptamani.

[malex]

Fetelor, va multumim pentru deschiderea cu care ne impartasiti din experienta voastra de mame adoptive. Eu recunosc ca am invatat f. multe de pe acest forum astfel ca atunci cand voi deveni si eu in sfarsit mama voi sti la ce trebuie sa fiu atenta si cum sa faca fata anumitor momente.
O felicit si pe Ivanuta pentru initiativa de a deschide acest subiect!

[ivanuta]

Doamnelor va citesc si recitesc de parca nu am auzit nimic mai frumos, chiar si accesele de furie si poticnirile. Va multumesc, sunteti niste mame extraordinare, nu stiu cate femei ar putea fi ca voi. Sper ca in curand sa ma ridic si eu la nivelul vostru. Pentru fiecare dintre voi , pentru ca depasiti fiecare obstacol si ca ne impartasiti poticnirile, astfel ca fiecare dintre noi se regaseste intr-o normalitate, si nu are senzatia ca nu face ceea ce trebuie, sau ca nu este o mama indeajuns de buna.

[carmencat]

Sa va spunem si povestea noastra.
Fetita noastra a venit acasa la aproape 4 luni, initial in plasament, in ajunul Craciunului.
Cum s-a intamplat totul, cum de asa de mica, de ce in plasament. Pur si simplu. In iarna respectiva, parca, s-au taiat ceva salarii la AM, nu mai stiu exact situatia, in orice caz, multe renuntasera, iar cele ramase nu mai aveau locuri libere. AS ne-a spus asa, cu titlu informativ, ca sunt tare suparate, ca uite ce situatie este, sunt copii in spitale si nu mai stiu ce sa faca cu ei, nu mai au unde sa ii plaseze, pe de o parte, iar pe de alta parte spitalele fac presiune asupra lor sa ii ia, ca nu mai au personal si nu se mai pot ocupa de ei (a, da, era anul in care trebuia sa le dea fara plata obligatoriu la cei de la bugetari), ca este o situatie imposibila. Noi am intrebat daca putem ajuta cu ceva, deja mi se rupea inima la imaginea mentala a copiilor din patuturile de spital. Atunci ne-a spus ca da, exista o posibilitate, cea de plasament, dar noi vrem sa adoptam, ori nimeni nu ne poate garanta ca ulterior copilul luat in plasament va si putea fi adoptat. Am citit impreuna legile, ne-a explicat tot. Eu am ramas cu imaginea copiilor parasiti in spital in cap si nu am mai putut scapa de ea. Am zis ca macar atat pot sa fac, sa ajut. Nu conteaza daca dupa aia se va putea, nu se va putea, nu stiu, habar nu am. Copiii aia au nevoie de ajutor ACUM. Ei nu stiu procedurile juridice. Am vorbit si cu sotul si a zis ca da, trebuie sa facem ceva, chiar cu riscul unei suferinte a noastre ulterioare. noi suntem mari, trebuie si putem sa depasim. Copilasii aia ce vina au?
Si am facut pasul. Evident, familiile noastre au ramas cu gura cascata. Nu m-am obosit sa le aflu parerea, hotararea noastra fusese luata. Ca erau sau nu ei de acord, prea putin conta in fata suferintei unui copil.
Am facut toate actele, am declarat ca stim exact in ce ne bagam si care sunt implicatiile, ma rog, in termeni juridici si, pe 23 decembrie am obtinut plasamentul unei fetite.
Seara le-am povestit cateilor ca a doua zi urmeaza sa soseasca surioara lor acasa, le-am aratat cosuletul in care o sa o aducem, ce hainute ii luasem, le-am explicat ca e mica tare si trebuie sa avem mare grija cu ea, ca o sa aiba nevoie de multa iubire, caci iata care e situatia ei.
Dimineata ne-am dus cu AS la spital sa luam fetita.
Am intrat in camera in care erau tinuti copiii abandonati si mi-au aratat patutul in care era mogaldeata mea. Mica, mica, mica cu doi ochi mari, tacuti si tristi. Ce m-a izbit cand am vazut-o prima data a fost tristetea ochilor ei. Nu mi-am inchipuit niciodata ca ochii unui copil de nici 4 luni pot fi atat de iremediabil tristi, ca poate avea privirea unui batran ce a trait o viata de incercari si lipsuri si nu mai are nici o speranta.
Da, era prima oara cand o vedeam pentru ca o luam in plasament, nu se punea inca problema adoptiei, habar nu aveam daca se va pune vreodata.
Ce sa mai zic? In perioada cat asteptam actele o visam, stiam ca e fetita si visam o bebelusa plangand si spunand vino si ia-ma de aici ca nu mai pot. Eu o intrebam in visul meu ce s-a intamplat si ea imi spunea ca ii e foame. Ii spuneam pai tipa tare sa te auda sa iti aduca de mancare. Vin cat pot de repede si te iau si nu o sa iti mai fie foame niciodata! Nu pot sa explic cum imi era cand ma trezeam, ca ma duceam in baie la servici si plangeam de mila unui copil pe care nu il cunosteam si cum nu se mai terminau termenele necesare...
Si am ajuns acasa. Si a inceput viata noastra impreuna. In prima saptamana a trebuit sa ne acomodam. Am descoperit ca este foarte foarte oparita si a trebuit sa rezolvam asta cu multa delicatete. Am discutat cu medici, am programat-o peste tot unde a fost necesar. Avea o hernie ombilicala, nu intorcea capsorul la fel in ambele parti si nici nu misca manutele si piciorusele simetric, avea plagiocefalie destul de accentuata, se ineca atunci cand manca, vomita tot ce manca, plangea daca era luata in brate, ca nu stia ce vrei de la ea si era convinsa ca ii faci ceva neplacut, dar am trecut de toate.
I-am luat cea mai mica tetina posibila, dura un secol masa, dar macar nu se ineca. Nu puteam sa o hranim decat culcata in patutul ei, ca asa era invatata, altfel se speria, plangea si nu manca. Nu o miscam deloc dupa ce manca sa nu vomite. Am fost la ortoped, s-a exclus posibila displazie, dar am facut mai bine de un an kineto si masaj pentru torticolis, musculatura inegal dezvoltata si plagiocefalie. A fost greu, mai ales ca ne duceam la kineto la inceput de 3 ori pe saptamana, dupa cateva luni, in urma progreselor, de 2 ori pe saptamana, apoi dupa alte multe luni, am ramas cu o data pe saptamana. S-a rezolvat si hernia ombilicala cu o centurica speciala si cu kineto. Slava Domnului ca nu a trebuit sa o operam.
Avea si colici si se linistea numai leganata la mami in brate sau atarnata pe umarul lui tati.
Ne-au vizitat pe rand si cate putin rudele, care s-au indragostit instantaneu de ea.
Doamne cat de mica era...
Multe, multe nopti nedormite, dar totul a disparut cu primul ei suras, urmate de altele, urmate de mici hohote, urmate de prima data cand a spus mama si apoi tata... si uite asa am crescut. Mai avem un pic si implinim 3 ani.
Si a vrut Doamne Doamne sa o putem si adopta dupa o vreme si sa fie fetita noastra si in acte, caci in suflet este fetita noastra dintotdeauna.
Acum merge la gradi, are si ea crizele ei de personalitate specifice varstei, o pregatim pentru momentul in care ii vom explica adoptia si sper din tot sufletul sa fie bine si sa nu sufere.
Cam asta e la noi.


Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii, nu li se intampla prea des.

[zerkalo]

Felicitari CARMENCAT pt. curajul cu care ati pornit la drumul de a fi o familie completa. Povestea ta poate va impusiona si pe altii care inca stau in cumpana. Pare totul senin cand relatezi, dar sunt convinsa ca grijile de a o pierde pe fetita inainte de a o adopta nu au lipsit.