202 raspunsuri la acest subiect

[pitzinuca]

nu stiu daca mai sunt copil captiv sau nu.



nu am incredere in mine, sunt atenta si serviabila cu toata lumea straina, ma neglijez, si mai ales fantasmez. visez de mica la lucruri pe care nu le-am realizat niciodata. stateam si mai stau si viseeeez si tot visez. dar nu fac nimic pentru asta. de exemplu acum visez la cum o sa slabesc eu dupa ce nasc si o sa fiu top model. nu am fost niciodata top model si probabil nu voi aveam ambitia asta sa slabesc si nu fi niciun top model, nici macar unul mediu. cand din intamplare ma vad intr-o oglinda mare, sau intr-o poza, sunt f surprinsa. am alta imagine despre mine insami.

de multe ori simt ca sunt ignorata complet in eventualele intalniri sociale. de multe ori lumea nu ma aude! pur si simplu. sau poate e normal sa nu ti se dea atentie, sau poate au as vrea sa mi se dea atentia buricului pamintului... nu stiu. dar am avut revelatia asta ciudata ca our si simplu nu se reactioneaza la ce spun. cand mai scriu vreun mesaj pe forum, ma uit din 5 in 5 minute la subiect, sa vad daca cineva apreciaza mesajul meu...

am furat. am inceput din clasa 1. si m-am oprit tarziu de tot. nu stiu daca o faceam pentru a atrage atentia, sau pentru a-mi face rau.

sunt incapatanata, stau intr-o chestie desi imi dau seama ca nu am dreptate. nu am puterea sa imi indrept lucurui pe care stiu ca trebuie sa le indrept.



sotul meu a avut foarte mare rabdare cu mine. am nimerit un om bun sui rabdator, un bun psiholog, desi copil captiv si el.



stiu doar ca nu ii iubesc pe ai mei, adica imi doresc din tot sufletul sa ii iubesc si nu pot. aici sunt eu neimpacata. ma uit la ei, ii vad batrini, fara nimic construit impreuna, adunandu-se intr-un soi de familie cand mergem noi pe la ei, sau cand il mai las pe Andi la ei.



si sunt rea cu ei, mai ales cu mama.



mie nu mi-a zis ca a vrut sa ma avorteze, in schimb mi-a zis ca ma dat de peretii maternitatii cand a vazut ca sunt fata. eram mica. si imimai povestea cum m-a gasit la gunoi... si imi vine sa pling. si mai sunt si gravida.

am mai poevestit asta: cand i-am spus la 2zeci si ceva de ani de povestea cu maternitatea, am intrebat-o cum putea sa imi povesteasca asa horror stories, stiti ce mi-a zis? ca nu m-a dat tare... oare a vorbit serios? ca m-a socat si nu am intrebat-o.



parintii mei au avut atributiile inversate dar nu erau fericiti cu asta. nu au facut nimic impreuna, nu am simtit ca suntem o familie, nbu mancam impreuna, nu faceam concedii impreuna, tata gatea si spala, mama era toata ziua plecata sa faca rost de tot felul de chestii si de bani. asa suplinea ea iubirea pentru familie, pentru copii. si mai era si cadru didactic (se pensioneaza anul asta)!



m-am simtit abandonata de mama. stateam in liniste de multe ori ca sa ii aud pasii binecunoscuti pe scara. tot timpul era plecata. tata era un mare neadaptat, venind intr-o zona total diferita de ce era el, si tot timpul cauta sa iasa in evidenta prin felul deosebit de a fi. mi-a impregnat si mei asta. tarziu am inteles ca de fapt vroiam sa fiu ca toti ceilalti...



apoi dupa 10 ani a venit fratele meu. baiatul mult asteptat si dorit (nu stiu de ce in tot neamul era o maaare fericire daca se nastea un baiat si nu o fata). l-am iubit pe fratele meu dar eram si geloasa pe el, eu l-am crescut, mama bineinteles era plecata, sa nu credeti ca si-a schimbat atitudinea fata de baietelul iubit. ba din contra, lui i-a facut si mai rau, acum ma simt binecuvintata ca pe mine m-a neglijat asa.

venind revolutia, fratelui meu i-a cumparat absolut orice (asta insemna iubirea si sacrificiul pentru copii nu sa fii langa ei), si apoi l-a trecut corigente, i-a acceptat totul, din pamant, din piatra seaca i-a indeplinit toate dorintele. rezultatul: fratele meu are doar 24 de ani si e la inchisoare.



nu mai stiu ce vroiam sa scriu. m-au apucat bocetele. o sa revin.



va pup pe toate, fiti tari.



edit, am revenit.



acum, eu in loc sa stau linistita nu inteleg de ce mama mea nu intelege. fratele meu cere bani din inschisoare si ea ii trimite. de ce? i-am spus sa il lase macar odata sa isi asume pana la capat consecintele faptelor sale. altfel, o sa se intoarca acasa si o sa sparga iar geamuri si ei o sa il tolereze in continuare ca pe un animal inchis intr-o camera cu drogurile sub nas. gresesc eu?

sotul meu imi spune ca trebuie sa schimb tactica. ca trebuie cu pasi mici si concreti sa fac ceva, nu sa ii spun tot timpul ca nu face bine sau sa ma astept sa inteleaga pentru ca niciodata ea nu va intelege.



as vrea ca ea sa inteleaga. as vrea ca ea sa ma asculte.



eu , cu (DPN 20.08.2010), andi (24.06.2003) si tati

_________________________



traduceri si asistenta

________________________

"Fericirea nu are valoare daca nu e impartasita."

[Sabina]

Mai intai vreau sa spun ca eu mi-am permis sa spun ce gandesc Conchitei pt ca ne cunoastem de f f f multa vreme si unele franturi de poveste mai razbatusera la suprafata .

revin, am de hranit o fetita rafsatata care vrea la 7 ani jumate sa ii dau in gura , iar eu fac asta, pt ca se intampla doar la ghiveciul de legume si sunt prea fericita ca mananca :))))



____________



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!



Cum mi-am alaptat copiii

______________



Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

[flower-power]

Eu, una, nu pot ierta. Nu stiu daca asta inseamna ca mai sunt ori nu captiva insa nu cred ca are rost sa iert pe cineva care nici macar nu realizeaza sau nu admite ca ar fi savarsit vreun rau. Ba, daca imi amintesc una dintre convorbirile telefonice, in care nici nu stiu de unde si cum am ajuns la confruntare, imi spunea cat de rau ii pare ca nu m-a "educat" suficient de bine, aka nu mi-a infrant intr-atat vointa incat acum sa am probabil suficienta frica sa nu fiu in stare sa-l infrunt.
Un lucru e cert, cand fac ceea ce fac, mizeaza pe "respectul" [a se citi frica]pe care li-l datoram[ne-a indus-o], pe faptul ca vom ramane vesnic parinti si copii si ca nu vom indrazni sa le punem in fata oglinda trairilor noastre.

Ati observat cum societatea, in special cei din generatia parintilor nostri, dar nu numai ei, iti impun cumva prin comportament, printr-un soi de santaj, sa te complaci in continuare macar de dragul lor, nu conteaza cum te simti tu, ce ai trait tu, nici macar nu vor sa auda, important e sa dam bine in cadru.

Poate cei initiati ne pot spune cat bine ori rau ne fac, vulnerabili inca, cel putin unele, aceste confesiuni. De doua zile de cand citesc [q].

[grup]pe cele care si-au asternut povestile de suflet, pe cele care au intrat sa ofere suport si pe cele care doar citesc regasindu-se in aceste randuri.

---

"Parents need to fill a child's bucket of self-esteem so high that the rest of the world can't poke enough holes in it to drain it dry." --Alvin Price

[rrox3]

Ce a spus Adela aici:

"copilul captiv reactioneaza la aproape orice. si se lasa iritat, suparat, deraiat de pe linia de plutire de aproape orice. de lucruri marunte, lucruri mari. reactioneaza la orice de parca s-ar afla in criza. chiar crede ca aproape orice e o criza. si reactioneaza exagerat, suprareactioneaza. si de cele mai multe ori nu-i face bine."

e demn de retinut. Fiindca asa iti poti depista ariile problematice. Orice supra-reactie, incarcata emotional mai mult decat ar fi normal, manifesta mascat alte emotii. Uneori modificate, adica mi-e frica, dar ma comport ca si cum as fi furioasa, de exemplu.
Fiti receptive la cei din jur. Daca va spun ca exagerati, incercati sa gasiti ce altceva se ascunde in exagerarea aia. Odata identificata emotia "parazita" si adusa in constient poate fi inteleasa si manifestata intr-un mod constructiv. Incet, incet, te schimbi.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[rrox3]

Pitzinuca cat inca doare nu ai evadat Dar esti la jumatatea drumului. Fiindca constientizezi si fiindca ripostezi.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[floric_ea]

Buna,

tot citesc de ieri subiectul. am citit franturi, cateva pasaje s-au intiparit in minte...la altele vreau sa revin. nu pot sa cred cat de repede s-au umplut atatea pagini si cata nevoie reala este de a avea un loc unde sa depui atata..nici nu stiu cum sa-i zic. suferinta?

stiu ca s-ar potrivi aici cate ceva din ce am citit - ultima carte (Drumul catre tine insuti - cred - Scott Peck) , care mi-a adus revelatia ca durerea se traieste. ca problemele nu se evita ci se infrunta. mi s-a parut mult mai usor sa-mi port durerea si sa dau piept cu ea. si acum inteleg ratiunea acestui lucru. in timp am renuntat si la a-mi plange de mila. si la a gasi vinovati (incepand si terminand cu propria persoana) si la a gasi scuze. pentru ca anumite lucruri chiar daca le pot intelege nu le pot ierta. ca proces probabil urmeaza sa accept aceasta neputinta a mea de a ierta si sa merg mai departe asa. pentru ca unele lucruri nu pot fi iertate - fara resentimente.

nu stiu daca terapia este o varianta pentru oricine - e ceva care te rascoleste profund inainte de a te re-aseza. un sistem de suport probabil ca e necesar, iar personal cred ca un prim pas consta in a putea vorbi despre. cele mai provocatoare teme de viata le-am putut vedea ca si rezolvare numai cand am avut disponibilitatea sa vorbesc despre ele.

iar legat de ce a scris cineva un pic mai in spate, va recomand sa va protejati cat mai mult (daca va face rau sa cititi nu mai). faceti totul in limita protectiei de care aveti nevoie. nu deschideti un subiect pana nu sunteti pregatiti pentru asta - mai ales un subiect dureros din viata voastra. acordati-va timp.

si porniti de la a reconstrui iubirea fata de voi.

[nelia]

Eu acum o tema de predat, dar voi reveni la subiect, numai ca am nevoie de timp sa mai citesc din urma.



Voiam sa-i spun lui Giani... tatal tau, ca si al meu, erau oameni bolnavi, care ar fi avut nevoie de ajutor de specialitate. Nici tu, nici eu nu sintem vinovate pentru asta si nu avem nici o legatura cu ceea ce li s-a intimplat sau intimpla. Am fost doar din intimplare, cum spunea Conchita, in preajma lor, martori muti ai suferintei lor, care s-a transformat si in a noastra datorita faptului ca locuiam in aceeasi casa sau ca, in cazul tau, erai tinta nemultumilor si manifestarilor lui. Nu trebuie nici sa-l ierti, nici sa-l iubesti, nici sa-l urasti, nici sa-l intelegi macar... ci doar sa-l iei asa cum a fost si ca, fara vina ta, viata ta a fost afectata de comportamentul lui. Mai mult decit atit nu ai ce face...



Nu stiu exact boala lor, acum citesc despre tulburarile de comportament care se numesc bipolare, adica maniaco-depresivii, cind am citit despre schizofrenie, din nou m-au agatat citeva elemente de acolo... lumea este plina in continuare de oameni care sufera de ceea ce sufereau ei. Cert este ca aveau probleme, erau depresivi si trebuiau sa fie ajutati. Numai ca pe vremea aceea, de fapt, in Romania lucrurile se schimba incet in aceasta privinta si nici astazi lucrurile nu stau mai bine, a fi depresiv nu era o boala in sine si nu se facea nimic pentru asta.



As putea merge pina acolo incit sa ma gindesca ca oamenii acestia, mamele sau tatii despre care vorbim, pe linga influenta pe care o primeau de la societate, care era cum era si gindea cum gindea, pe linga greutatile materiale pe care le infruntau, pe linga faptul ca cei mai multi aveau mult mai multi copii decit puteau sufleteste si omeneste creste din cauza lipsei metodelor de educatie sexuala, a metodelor de contraceptie, a religiei si a prejudecatilor legate de divort si de cum sint priviti oamenii care au divortat si copiii lor... oamenii acestia se luptau si cu depresii puternice, pe care nici nu le puteau numi, erau inexistente sau bagate in categoria nebuniei, si ori erau internati la ospiciu, ori nu spuneau nimic si traiau si ei cum puteau, luptindu-se cu boala lor in tacere si in necunostinta de cauza. Bineinteles ca nu generalizam, ca erau oameni si oameni, unii mai tari, altii mai slabi, unii cu o viata mai buna, altii cu una mizerabila... dar nu ma pot opri sa nu ma gindesc cu oarecare duiosie si intelegere la ei.



In perioadele despre care vorbesc, copilaria bunicilor nostri, a parintilor nostri si a noastra, multe lucruri s-au intimplat care pot pune un om in genunchi. Toate acele transformari din jurul lor, din familia lor, transmutarile care au avut loc au dus clar la dezradacinari si au pus pe umerii lor greutati aproape imposibil de dus. Eu stiu viata mamei mele si imi este suficient si observ, cu tristete, ca multe mame au fost in situatia lor. Nu puteau sa vorbeasca despre ele, nu aveau nici cu cine, si daca o faceau, singura catalogare pe care ar fi primit-o ar fi fost: nebuni, dunga galbena pe buletin. E trist, dar pe linga faptul ca trebuie sa acceptam ce a fost in viata noastra, ce s-a intimpla cu noi, trebuie sa acceptam si aceste lucruri si asta nu ca o scuza pentru abuzuri, nervi, lucruri trinite, sparte, eventual in capul nostru... ci ca pe o parte a adevarului, intru vindecarea si eliberearea acestor copii captivi. Depresiile parintilor noastri isi radacinile in copilaria lor, cind viata era si mai grea, cind nu au fost intelesi, nu spun iubiti, pentru ca eu inca mai cred, ca parintii care chiar nu-si iubesc copiii deloc, ba mai mult ii urasc si il invinovatesc ca au venit pe lume cu scopul de a le face lor viata atit de grea... sint exceptii, care intaresc regula: parintii isi iubesc copii si multe din rele facute sint nu datorita ca nu i-ar iubi, ci datorita traumelor proprii si incapacitatii de a vedea nevoile reale ale copiilor, coplesiti fiind de ale lor.



Eu voi sta in apararea copiilor in fata parintilor indiferent de situatie, chiar si atunci cind faptele arata ca nici copiii nu sint niste sfinti. Fac asta de cind ma stiu, inca de cind eram copil si chiar in defavoarea mea, sau mai bine spus in mai ales daca e vorba despre mine si despre copiii mei. Si motivul e simplu: intii a fost adultul si apoi a venit copilul! Chiar daca adultul are justificari, de cele mai multe ori reale, pentru comportamentul lui fata de copil, acesta din urma este cel mai putin vinovat de ceea ce se intimpla in viata adultului si a lui, si cind este copil, dar si mai tirziu, cind e tinar... poate chiar adult. Nu merg pina acolo incit sa gasesc justificari unui adult, fost copil traumatizat, care nu face nici un efort sa iasa din gaura neagra in care se afla, dar accept faptul ca sint adulti care pur si simplu nu o (mai) pot face fara ajutor.



Din acest motiv, desi ii acuz, ii judec, incerc si sa-i inteleg, pe parinti, nu-i pun la zid si arunc cu pietre sau cu chestii categorice precum nu m-a iubit, de aceea a facut asa. Mi se pare de-a dreptul imposibil ca un numar atit de mare de parinti (nu mai ai nostri, cei de aici si sint deja un numar impresionant) sa nu-si fi iubit copiii. Nu cred, ar fi extrem de dureros sa credem ca am fost adusi pe lume doar din instinctul de a perpetua specia sau prin accident si nu am fost dupa aceea in stare sa stirnim nici un sentiment de dragoste in sufletul lor. As plinge un an daca as afla ca asta este adevarul si probabil ca nu mi-as mai reveni niciodata.



Eu cred ca ne-au iubit, toti, cu rare exceptii! Iar acolo unde acestea existau, cred ca boala era prea grava, problemele lor prea adinci ca sa se mai poata salva in vreun fel, pe ei si pe copiii lor.



Nu va cer sa le gasim scuze inexistente, nici justificari de genul ei, au fost ei si ei oameni si au facut ce au putut, ci sa-i vedem si acceptam exact cum au fost, exact cum sint, inclusiv faptul ca pentru ei e prea tirziu sa mai fie schimbati si nici noi, copiii lor, nu dispunem de resurse suficiente sa o facem.



Am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca eu am trecut pe aici, am trecut prin momente in care mi-am pus parintii la zid, in adolescenta, care a fost cumplita pentru mine, dar a carei framintari si crize m-au salvat si mi-au insanatosit viziunea. Si am vazut ca nici daca aruncam toata vina pe ei nu ne face bine, nu ne elibereaza... ci, dimpotriva, nu face decit sa ne oblige sa tirim si mai mult sacul negru al trecutului dupa noi, la fel cum il ducem si pe cel al bucuriilor si al lucrurilor frumoase din copilaria noastra (chiar daca nu ar exista, ochii si inima de copil vede frumosul si unde nu e). Eliberarea vine atunci cind stii adevarul, il intelegi si il accepti, in timp, cu greu, ca asta a fost si nu mai putem face nimic in privinta trecutului, dar putem pune mina si sufletul sa curatam si insanatosim prezentul, si prin asta, viitorul copiilor nostri. Pentru ca, noi nu mai vedem in prezentul nostru problemele pe care le-au avut parintii nostri, dar eu sint sigura ca sint altele, de alta natura, pe care nu le vedem si nu ale caror efecte nu le distingem, la fel ca si parintii nostri... la fel de sigura cum sint ca, desi ni se pare ca facem totul bine si frumos, si ne iubim copiii, si ai nostri pot deschide un subiect asemanator peste ani si sa discute despre alte traume, alte neajunsuri, alte probleme de-ale parintilor care le-au afectat copilaria si le ingreuneaza viata de adult.



Dupa ce recitesc din urma, revin cu impresii...



CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)

[pitzinuca]

am mai completat in raspunsul de pe prima pagina.



conchita - vroiam sa iti ofer o floare pentru acest subiect si o imbratisare virtuala pentru suferintele tale, si voua tuturor celor in suferinta.[flo]



rrox - doare al dracului de tare. as vrea sa fiu in stare sa termin odata cu povestea asta.



ma si mir cum de am putet sa cresc un copil atat de echilibrat, desi i-am mai aruncat din angoasele si depresiile mele. un mare merit este al sotului meu. dar imi asum si eu o parte din asta. acum vine al doilea copil. tot ce vreau e sa fie sanatos. deja ma infomez si ma gandesc cam cum sa fecm ca intre ei sa nu se simta tratati inegal. cum sa comunicam cu amindoi. sper sa reusim.

ai mei nu au stiut sa ne conecteze. relatia cu fratele meu nu este deloc una buna. ma doare f tare.



eu , cu (DPN 20.08.2010), andi (24.06.2003) si tati

_________________________



traduceri si asistenta

________________________

"Fericirea nu are valoare daca nu e impartasita."

[rrox3]

flower-power ai deptate in privinta societatii. Si in privinta iertarii.

Eu cred ca face bine. Pentru ca durerea trebuie traita ca sa dispara. Nu ajuta cu nimic s-o tinem depozitata, ne faulteaza. Si daca ceva de aici va face sa reganditi si sa incepeti sa faceti ceva pentru voi, e extraordinar. Uneori e nevoie de un imbold, de ceva care sa ne aduca aminte "Hei, ai ceva de facut!".
Sigur, daca-ti face prea rau, cauta sprijin. Sau fa o pauza. Dar nu renunta de tot, fiindca procedezi ca strutul, bagand capul la loc in nisip. Cu siguranta nimeni nu pierde timpul sa citeasca o tona de pagini fiindca nu are nimic de-a face cu asta. E o nevoie in fiecare. O nevoie de a face ceva, sa-i fie mai bine. E cineva mic in fiecare care vrea sa i se dea glas si sa fie luat in seama. Si ce scrie aici e ca si glasul lui.

Floric_ea durerea nu se infrunta, se accepta, se ia in seama, se traieste si se integreaza. Nu te poti opune durerii, e ca si cum ti-ai nega traumele care au generat-o.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[Sabina]

Olympia, m-a terminat ce ai povestit despre mama ta:(

Eu abia cand am devenit mama si am simtit ca nu=mi pot lasa copiii cu nimeni in afara de tatal lor, cel putin nu pana pe la 5, 6 ani....am inteles unele nesigurante si complexe pe care le am.



Eu am fost doar lasata la bunici unde eram extrem de iubita, pana pe la 5 ani si ceva lungi perioade de timp le petreceam acolo. pentrul bunicul meu care traieste inca am avut si am o adoratie profunda, la fel si pt bunica, dar un pic altfel pentru el, nu mai mult sau mai putin, ci altfel. Eram umbra lui. Nu m-am simtit niciodata abandonata si nici rarele scatoalce la fund nu le-am perceput ca pe abuz sau pedeapsa. Ani de zile radeam cu familia de fraza mea la aproape 2 ani (am vb extrem de devreme): mamaie, am facut pe mine...da sa nu ma bati.



Nu stiu daca ma batea, avand in vedere ca am perceput-o pe bunica extrem de luminos toata viata, dar totusi, de ce un copil de 2 ani vorbeste asa?



In orice caz, copilaria la bunici a fost ceva extrem de frumos, dar totusi poate ca distanta de parinti a lasat undeva niste urme.



Acuma, concret, cum mi-a daunat mie aceasta relatie in care numai perfectiunea conteaza:



In primul rand relatia cu Sofia a fiost grav deteriorata in primele 2 luni din cauza ca trebuia sa ma intorc la scoala, sa fiu grozava...eu n-aveam voie sa ma bucur ca-s mama, sa savurez momentul, nu, eu eram o geniala si nasterea unui copil nu avea voie sa ma intrerupa.

Apoi, cand am trecut epste despresia post natala, "fetita e maricica, fa-ti doctoratele, de ce n-ai cumpos, ia uite la altii....esti in urma! "

toate venite de la parintii mei. zise cu bune intentii, sunt convinsa...dar....



Dupa aia: da de ce n-ai carte de munca, de ce , de ce, dece.....



In al doilea rand, lor li s-a daramat lumea cand am decis sa ma marir la 22 de ani, si problema a fost cu cine ma marit. cred ca peste asta nu vor trece niciodata.

mama a facut o depresie crunta si exact asa a zis,cum spune Rrox, ca nu stie unde a gresit de i-am facut eu asa ceva.



nu mai am vremke acuma, in conlcuzie, f f mult din ceea ce fac a fost ca sa ii multumesc....sa nu le fie rusine cu mine.... si bineinteles ca si eu am primit textul " ai facut mereu ce-ai vrut".

da, poate, dar cu ce pret? cu ce framantari?



Si ma cutremur inca odata, cand citesc povesti ca ale Sybillei, sau pitzinuca, sau ramiella, Olympia, tala, Clori cam tot ce s-a scris aici e mult mai rau decat experienta mea, si totusi cat de putin poate sa duca la deformari ale perceptiei propriei persoane.









____________



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!



Cum mi-am alaptat copiii

______________



Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.