De dimineata am fost la un service aflat f. aproape de locul unde m-am nascut si am trait pana la aproape 20 de ani. M-am opritin spatele blocului si m-am uitat luuuung la geamurile apartamentului de la etajul doi, asteptand parca sa-mi vad parintii sau sora aparand...n-a aparut nimeni. Proprietarului actual ii plac florile, e plin de ghivece frumoase la toate geamurile. Nu s-au schimbat prea multe...dar n-am mai vazut macelaria, unde zilnic stateau cativa dulai si asteptau, nici piata unde mancam pepene direct pe taraba... este ingradita acum, nici sifonaria, nici carciuma cu zumzet permanent de lume vesela si cu o caseta metalica care se balanganea in bataia vantului si scartaia lugubru...
Am stat din nou in camera mea, noaptea, cu picioarele pe caloriferul fierbinte, sa vad cum troieneste zapada, in scara blocului unde ne strangeam cand ploua, am mers iar la scoala, m-am jucat in curtea prietenului Mihai, toti vecinii s-au perindat in fata ochilor mei...
Am priceput ca totul a fost asa frumos si bine pentru ca eram copil...nimic nu se compara cu fericirea aia inocenta de atunci, strans legata de bunatatea parintilor mei. Pe care nu-i mai am fizic, dar zau, suntem din ce in ce mai aproape.
Simt cu tarie ca n-am fost mereu drept, dragastos, intelegator cu ei, asa cum au meritat, dada, au meritat cu prisosinta; iar acum spun degeaba...nu mai pot face nimic. I-as vrea inapoi, sa zica si sa faca ce vor ei, iar eu sa ma uit doar la ei si sa le zambesc. Atat.
Am zis ca scriu asta pentru Buflea.
De fapt am scris pentru mine. Atat mai pot face si e asa putin...