-
Recunosc că, în ultima perioadă, de când cu cearta din casă pe care am avut-o de suportat din cauza fostului, m-a cam îndepărtat de burtică. Simțeam că s-a pierdut conexiunea dintre mine și bebelușul meu și mă gândeam că poate sunt furioasă pe el, pentru că el ar fi motivul pentru care trec prin lucrurile astea. Mi-a fost teamă să țin "legătura" cu bebelușul din cauza neregulilor dintre mine și părinți. M-am lăsat afectată atât de tare și acum regret că am pierdut din timpul nostru. Mi-e teamă de viitor.. Dacă în continuare vor exista divergențe între mine și părinți, și sunt sigură că vor exista, o să mă las și atunci afectată? Cu siguranță îl afectează pe copil și pe viitor îl v-a afecta și mai mult. Sper să nu mă las înduplecată de emoții și, puterea mea psihică de a rezista să se înmulțească și să se întărească până la nașterea bebelușului.
Am observat scăderea maximă de comunicare dintre mine și burtică, așa că am să încep din nou, cu încredere în mine, să recreez și să întregesc legătura dintre noi. V-a fi o legătură atât de puternică încât nu o v-a distruge nimeni oricât de mult s-ar încerca. Nici nu mai rețin numărul săptămânilor, oare o fi 33 de săptămâni deja?
Îmi lipsesc plimbările scurte, dar singuratice sau cele împreună cu sora mea în vârstă de 5 ani. Ea este cu siguranță încântată de sarcină și povestește cu Luca ori de câte ori apucă. Mă întreabă mereu ce face bebelușul și uneori ne uitam amândouă la cum se mișcă.
Am să îmi fac o lista cu lucruri pe care să le îndeplinesc ca să mă simt mai împăcată cu mine și cu liniștea mea, ca să pot avea parte de liniștea bebelușului și de iubirea lui, pe care într-un fel sau altul, o simt.
Uneori când sunt tristă, faptul că lovește indiferent că doare sau nu, e cel mai fericit moment pe care îl pot simți. Uneori mă trezesc noaptea și observ că el lovește. Momentele de mamă-bebeluș sunt foarte importante.
Mă tot întreb... se poate întâmpla ca la naștere să nu îmi iubesc propriul copil? Și dacă da, e normal acest lucru? Și dacă totuși îl voi iubi de prima dată, exact ca atunci când am aflat că o să existe în viata mea? Nu știu dacă ar trebui să mă frământe aceste lucruri, însă îmi amintesc momente random din sarcină și mi se par puțin amuzante. De exemplu, bebelușul meu a fost cu mine afară din țară, și am vomitat chiar și la graniță (Ungaria - România). Mi-a fost foarte rău, aveam rău de mașină și nu mâncasem nimic. Tot drumul am vomitat, la toate popasurile, de parcă îmi lăsam semne pe unde să mă întorc. Exact ca în povestea aceea cu cei doi soți pădurari care aveau mulți copii, cred că 7. Nu puteau să îi crească, să le ofere mâncare, așa că au decis să îi ducă într-o zi în pădure și să îi lase acolo, iar unul din copii, cel mai mic, auzise discuția. Acesta își lăsă urme cu pietricele albe din câte îmi amintesc, să știe pe unde să se întoarcă el și frații lui. Minunata poveste. Am să io povestesc fiului meu cand v-a mai crește.
Comentarii