Nu mai sunt stăpâna pe actiunile mele, ulterior aflu ca am avut convulsii, și că am speriat omul care mi-a salvat viata (soțul meu), știu doar ca nu mai vedeam, creierul meu nu mai funcționa, ochii se duceau în fundu capului aud un strigat "Iubireee".... Totul e în ceață... Aud zgomote, intru și ies de multe ori din convulsii pana la sosirea ambulanței, știu cum ochii fugeau în fundu capului și eu clipeam de 50 de ori mai repete decât era normal, aud un om "Alexandra stai liniștită, Alexandra o sa fie bine", Îmi aud soțul cum zice "Iubire mai rezista puțin imediat ajunge elicopterul", nu știu prea multe din dimineața aceea, doar câteva voci pe care le recunoșteam vag, timp se ore bune, ochii și creierul meu nu au mai funcționat, aud piuitul unor aparate și elicea elicopterului, "Alexandra rezista imediat aterizam" îmi spunea vocea acelui bărbat... Mă trezesc după 3 ore sau cel puțin plămânii mei încep sa pompeze oxigen și activează creierul, mulți oameni se uita la mine, mă întreabă "Are nume copilul?" eu le zic " Nu, nu are" și adorm brusc, nu durează câteva minute și ma trezesc din nou brusc " Ba da, îl cheamă Matei Gabriel, îmi cer scuze" ei îmi zâmbesc cald, dar eu adorm la loc.... Se face seara, ora 19, încerc ușor sa ma trezesc, aud niște voci de femei "Se trezește", am doua branure, câte una pe fiecare mana, un clestisor micuț pe degețel și o fașă care la câteva minute se umfla și ma slăbește, îmi măsurau tensiunea și oxigenul, vorbesc cu familia, nu realizez prea multe decât ca am născut și sunt la spital, adorm pana a doua zi, a doua zi mulți medici cu zâmbete calde vin sa ma verifice, aflu ca am fost intubata de aici și o usturime urata în gat, ca nu au mai așteptat sa se facă efectul anesteziei și ca m-au băgat în operație cum am ajuns, pentru ca lipsa de oxigen ducea la moartea mea și a copilului din mine, aflu ca am născut, băiatul este bine, are 41 de cm și 1450g, ca vor fi 6 săptămâni critice, ca exista riscul sa ia o infecție și sa moara, dar sa fim optimiști, plâng mult, plâng zi după zi din cauza a tot ce s-a întâmplat, ma simt singura, ma învinuiesc pe mine ca nu am putut sa ii ofer mai mult, dar nu era asa, realizez dupa mult timp ca Dumnezeu ne-a ajutat, ca puteam sa murim și eu și el, El ne-a trimit la acești oamenii care deși sunt la 500 km de casa, sunt îngerii noștri.
Am trait emotii citind .
Va imbratisez.