59 raspunsuri la acest subiect

[mariamunteanu]

Eloise, eu inca mai am resentimente. In copilarie ani la rand am crezut ca asa e normal sa fie. Mai tarziu mi-am dat seama ca nu e normal dar n-am avut puterea sa fac altceva decat sa ma distantez fizic si afectiv. Ramasesem copilul docil care si-a invatat lectia ca parintele este un dumnezeu caruia nu poti decat sa i te supui. Abia acum realizez cat de gresita a fost atitudinea parintilor (fiecare in felul lui) si nu pot sa-mi reprim frustrarea pt. anii in care am trait mereu in conflict si cu sentimentul indus al vinovatiei pt ca sunt un copil "ingrat". "Ingrat" pt ca mi-am facut viata mea fara sa-i implic prea mult si fara sa urmez "modelul" impus.

Tu ai incercat sa le spui parintilor tai ce te doare ? Te-au ascultat ? Eu nu, dar am impresia ca as vorbi cu peretii si ca ar iesi iar cu scandal ca de atatea alte ori.

Maria

[alexa_m]

In urma cu un an ma aflam in aceeasi situatie ca autoarea acestui subiect. Relatia mea cu parintii a fost si este un dezastru, cel putin pentru mine, pentru ei banuiesc ca nu...As putea sa scriu romane despre asta si despre cat ma dor unele lucruri.Partea cu invinovatirea, cu santajul emotional, le stiu foarte bine.Ma simt exact cum ati descris aici. Ei bine , in urma cu un an eram intr-o depresie continua, saracul sot nu mai stia ce sa-mi faca. Mi-a propus sa merg la psihoterapie, dar atunci nici n-am vrut sa aud. Si la un moment dat am zis:am un sot minunat , un serviciu,prieteni,am facut multe lucruri in viata, greutatile mele nu sunt mai mari dar nici mai mici decat ale altora si totusi, oare ce se intampla? De ce permanent starea asta de nesiguranta? De nemultumire? Si am inceput sa ma gandesc , si de un an tot stau si analizez. Ce am inteles: nu am reusit sa ma desprind emotional nici macar la 20 si ceva de ani ( aproape 30) de parintii mei.Iar starea lor permanenta de nemultumire mi se transmite si mie. Nu stiu sa se bucure de nimic, doar muncesc ca niste roboti si atat. Orice clipa de relaxare ii face sa fie nelinistiti. De fapt, nici nu stiu ce e aia relaxare.Motivatia lor: pentru voi (adica eu si fratele ) . Bine am zis eu, dar eu nu am nevoie, eu as prefera sa fiti voi sanatori, sa nu bat coridoarele spitalelor pentru voi. Nu si nu, ca nu stim noi ce inseamna viata.Si de aici pana la ...nu esti recunoscatoare nu e cale lunga.
Toata viata am fost copilul perfect, note mari, purtare ireprosabila, nimic nu i-a multumit.Nimic. Nu stiu sa se bucure de nimic. Nici n-au cum sa stie. Nu i-a invatat nimeni. Relatiile lor cu parintii lor au fost la fel de lipsite de comunicare cum sunt cele pe care le au ei cu mine. In cazul mamei a fost si mai rau,bunicul meu era un alcoolic violent.A terorizat familia ani de zile.Deci nu a avut cum sa stie ce inseamna armonie, ce inseamna sa te bucuri de lucruri marunte. Pentru ca nu a avut parte de astea.A fost tot timpul controlata, a trebuit sa se ridice tot timpul la standarde inalte, si a reusit. Asa a reusit in viata si a crezut ca asta e reteta succesului. Si a aplicat-o pemine.
Ar mai fi multe de spus , dar e un subiect deschis de altcineva si nu are sens sa bat campii cu problemele mele.
Vroiam sa zic doar ca eu am stat o perioada si am analizat lucrurile, si m-am gandit bine la ce vreu eu de la viata ( nu parintii mei), ce are importanta pentru mine si ce nu, ce as vrea sa fac in viitor. Si stiu ca as vrea sa -mi traiesc viata. Pana acum am trait ceva hotarat de altii. Nu stiu inca concret nici eu cum sa fac asta, dar am inceput prin pasi mici. Ceea ce ii sugerez si lui glont. Eu am inceput prin a lua singura deciziile, nu mai intreb pe nimeni ce ar trebui sa fac. Iar atunci cand iau o decizie sunt ferma, si merg pana la capat. Bineinteles ca parintii mei nu sunt de acord cu nimic, ca ar fi mai bine altfel, chiar si faza cu fata lunga a mamei imi este foarte cunoscuta...dar nu ma las. Orice urma de sovaire le da posibilitatea sa se impuna. Pare ca o lupta ce spun, eu asa o si vad. E o lupta pentru a ma afirma, pentru a-mi afirma propria personalitate. Nu ma cert cu ei, nu pot sa fac asta ( clar ca nu pot sa o fac din moment ce toata viata m-au dominat) dar nici nu mai calc peste sufletul meu doar ca sa le dau lor dreptate.
A fost greu la inceput. Nu le venea sa creada ca am un cuvant de zis, au reactionat urat.Scandaluri, certuri, jigniri. Dar eu ma simt mai bine. de respectat nu ma respecta nici acum. In comprtamentul lor nu s-a schimbat nimic. Din contra, sunt fiica cea rea si nebuna. Dar eu ma simt mai bine. Cu toate ca ma lupt uneori cu sentimentul de vinovatie, starea mea psihica e mult mai buna.
Si inca ceva, eu am incercat sa le explic unde gresesc si cat de mult ma doare atitudinea lor. Nu a folosit la nimic. Pe loc pareau ca pricep, dar a doua zi erau iar intorsi la 180 de grade. Nu cred ca ai cum sa-i schimbi pe ei, numai pe tine poti. Convingerile si deprinderile lor ( ca te ajuta,ca-ti vor binele, ca ei stiu ce-i mai bine) vor ramene aceleasi. Ce poti sa faci glont, este sa realizezi ca esti importanta, ca meriti sa fii respectata si sa incepi sa-ti traiesti viata asa cum vrei tu, pentru ca meriti asta si pentru ca ai dreptul sa faci asta.

[adelamaria]

Citat:

citat din mesajul lui alexa_m Vroiam sa zic doar ca eu am stat o perioada si am analizat lucrurile, si m-am gandit bine la ce vreu eu de la viata ( nu parintii mei), ce are importanta pentru mine si ce nu, ce as vrea sa fac in viitor. Si stiu ca as vrea sa -mi traiesc viata. Pana acum am trait ceva hotarat de altii. Nu stiu inca concret nici eu cum sa fac asta, dar am inceput prin pasi mici. Ceea ce ii sugerez si lui glont. Eu am inceput prin a lua singura deciziile, nu mai intreb pe nimeni ce ar trebui sa fac. Iar atunci cand iau o decizie sunt ferma, si merg pana la capat. (...) E o lupta pentru a ma afirma, pentru a-mi afirma propria personalitate. Nu ma cert cu ei, nu pot sa fac asta ( clar ca nu pot sa o fac din moment ce toata viata m-au dominat) dar nici nu mai calc peste sufletul meu doar ca sa le dau lor dreptate.

[flo] Perfect de acord! E foarte mult adevar in randurile de mai sus!

Ade, mami de Ilana
http://www.ilanaandreea.blogspot.com/

[nemora]

Eu am facut o (scurta ce e drept) psihoterapie psihanalitica. M-am gandit ca asa cum merg la medic ca ma doare ceva, asa ar trebui sa merg la terapie fiindca sufar.
Eu nu am fost ca glont catelusul familiei, dar am avut parte de un tata indiferent si violent si de o mama cu simptome isterice si tipologie de victima (deci ei sa-u gasit perfect).
Am dus totul bine, insa mizeria a iesit la suprafata dupa ce am nascut, cand nu stiam unde e iubirea aia pe care trebuie sa o simt. era total blocata. si nu intelegeam de ce nu suport sa-mi las fetita sa planga, nici macar 1 minut, cat sa merg la baie.
ca sa aflu in terapie ca in capul meu iubirea parintelui fata de copil implica violenta; si la indemnul terapeutei sa-mi iscodesc parintii si sa aflu ca am fost lasata singura inclusiv la 8 luni cand ei s-au dus la bere si m-au gasit distrusa de plans.
terapia asta pentru mine a fost MAGISTRALA. v-am spus foarte pe sc urt ce am rezolvat prin ea; cert e ca-sa fiu la subiect-am reusit sa-mi dau jos parintii de pe piedestal. sunt niste oameni cu propriile probleme, pentru care eu nu sunt nici datoare nici vinovata. deci se pot bate si certa pana nu mai pot. mama conduce un mercedes luat din banii ei, si sta cu tata, al carui singura preocupare e mamica lui de 96 de ani, o psihopata. n-au decat, nu ma intereseaza. ei fiecare sunt responsabili pentru soarta lor. iar mama cred ca e fericita cu teroarea, e un lucru care o face sa simta ceva, sa traiasca.

concluzia: cine se simte rau cu capul, nu mai stati pe ganduri si cautati ajutor. pe mine psihanaliza asta scurta m-a renascut.

[mariamunteanu]

Nemora, cat timp ai urmat psihanaliza ?

Bun sfat pt. cei care se simt rau cu capul si - adaug eu - cu sufletul. Cine isi da seama ca are o problema, are mare sanse s-o rezolve. Cred ca nu exista oameni fara probleme. Din pacate cei cu adevarat "deranjati" si care mai fac si altora rau, in cazul de fata parintii in discutie, nu vor recunoaste niciodata ca au gresit si vor continua sa se comporte in aceeasi maniera gresita.

Maria

[alexandraaaa]

Si eu ma gandesc la psihoterapie, insa mi-e si teama. De cate ori m-am deschis in fata altora, n-am gasit prea multa intelegere. Am fost intrebata deseori de ce ma mai gandesc la lucrurile astea, cineva a insinuat ca pozez in victima chiar. Uneori ma intreb daca nu cumva chiar asta fac, insa cand ma lovesc de lipsa enorma de incredere in mine pe care o am, stiu sigur ca nu eu mi-am cultivat-o.

Eu ma simt destul de "varza" in conditiile in care, totusi, am plecat de la ea de ani multi, de cand eram adolescenta. Nu imi pot inchipui cum ar fi fost daca as fi stat si in ziua de azi cu ea. Probabil ca m-ar fi strivit. Dar nu cred ca asa ceva s-ar fi putut intampla, pentru ca spre norocul meu, sunt o rebela si nu accept lanturile. Pacat ca acele lanturi au lasat urme atat de adanci, incat 7 ani mai tarziu inca mi le mai ling

[lisaelisa]

Draga Alina, te inteleg perfect deoarece si eu am trecut prin tot ce treci tu. Eu, personal m-am simtit implinita doar dupa ce m-am casatorit si am facut un copil. Casatoria si, mai ales copilul, mi-au dat putere sa lupt cu toti.
Succes si putere de lupta

lisaelisa

[rochester21]

buna. desi nu am citi cu atentie postul tau, mie mi-ai creat impresia ca esti o persoana...singura. relatiile cu parinti tau sunt reci, iar prietenul tau nu pare sa te ajute prea mult. ai nevoie de o persoana care te iubeste cu adevarat care sa te inteleaga si sa te sprijine. nu ai o viata rea, doar ca iti lipsesc unele repere. mi-ar placea sa vorbim candva, pentru ca si eu sunt ca tine. daca vrei sa-mi povestesti, ma poti gasi pe id-ul edydear21. ai grija de tine si...nu mai plange! o sa fie bine, o sa depasesti si momentele astea dificile

[and8x]

"concluzia: cine se simte rau cu capul, nu mai stati pe ganduri si cautati ajutor. pe mine psihanaliza asta scurta m-a renascut.."

bravo nemora, ai zis-o f. bine!!!
felicitari si pt principesa, se vede mana "prof"

[nemora]

thanks, inca ma gandesc ce bine mi-a facut, ce lumina mi-au putut aduce 5 sedinte de psihanaliza

glont, tocmai recitesc o carte, se numeste "ce spui dupa buna ziua" de eric berne, este vorba de programarea parentala (copilul e programat in mare pana la 3 ani de catre parinti)
a scris nenea asta o super fraza: "cu cat parintii sunt mai jalnici, cu atat copiii raman mai mult langa ei; durerea e mare, dar ce dulce ar fi vindeacrea..."
lasa-i pe tati si pe mami. tzatza n-o mai vezi! fuuuugi! viata ta e a ta, nu a lor, desi in capul lor, viata ta trebuie s-o traiasca ei (probabil ei nu au una, nici interioara, nici sexuala, nici sociala)

Perlutele mele: Karolina (10.06.2007) si Eszter (DPN: 14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.