59 raspunsuri la acest subiect

[glont10]

Imi urasc viata....sau ea ma uraste pe mine.....

De ceva timp traiesc o depresie nenorocita care ma seaca fizic si psihic. De o saptamana nu fac decat sa plang in hotote in fiecare seara,plang si in somn, ma trezesc cu dureri de cap si cu sufletul amar pentru o noua zi, am devenit o stafie mergatoare, nimic nu imi mai aduce nici macar un zambet pe fata udata in continuu de amare lacrimi.Toate acestea mi-au adus si o stare fizica deplorabira la ora actuala nu pot sta in piciaore din cauza unei ameteli ciudate cumulate cu o durere surda si continua de stomac provocata de stress si atata consumare.

Ma simt ca o ruina, prabusita si nefolositoare.Nimic nu ma mai poate ridica, nimic nu ma bucura si ganduri negre imi dau tarcoale intr-una.Ma simt obosita,ranita si extrem de singura.Sufletul ma doare si simt o apasare continua in zona pieptului.

incerc sa ma imbarbatez singura , sa caut sa ma agat de cate o speranta ca lucrurile se vor rezolva dar nu reusesc decat pentru cateva minute si orice cuvant rastit, un simplu creion scapat din greseala din mana sau o reteta nereusita ma scoate din minti instantaneu si ma aduce in aceeasi stare si plang plang plang repetandu-mi aceleasi cuvinte - inutila, fara rost, incapabila.

Incredere in mine nu mai am deloc, nu mai imi pasa deloc de persoana mea si am ajuns pana la autodistrugere.

Vreau sa dispar, sa ma evaporez, sa explodez in milioane de bucatele si sa ma pierd in asa fel incat sa nu mai existe urma ca am existat.Nu reusesc decat sa ma inchid in mine si sa stau cat mai mult departe de toti ceilalti.

Probabil va intrebati ce anume catastrofa m-a adus intr-o asemenea stare.Sa v-o expun.....

Am 26 de ani.Defecte minime,aspect fizic placut.Locuiesc impreuna cu parintii mei.Am un prieten de un an si jumatate.Am o profesie respectabila si mult laudata. Totul perfect, nu?

Ei bine.... pe mine fiecare dintre aspectele astea ma scot din minti!!!!!

Cum am zis am 26 de ani si locuiesc cu parintii mei, mai degraba pe spatele parintilor mei. Au o stare financiara buna dar asta nu ma va multumi pe mine niciodata de moment ce eu nu ma descurc in absolut nimic din ce fac.Totul imi iese pe dos, nu reusesc sa duc la capat cu bine niciunul dintre proiectele mele, intotdeauna intervine ceva si imi cade totul in cap ca o tona de pietre.Probabil ganditi ca sunt o mironosita care cedeaza in fata greutatilor firesti de inceput dar am incercat atata si m-am zbatut fara rezultat incat....
In jobul meu, care in aparenta este unul demn si banos, nu ma descurc in niciun fel oricat de mult m-as zbate, nu reusesc sa ajung la acel nivel in care sa ma dezlipesc de mama si de tata.
Ma simt atat de inutila si fara rost in viata asta de care m-am saturat!!!Imi doresc enorm sa fiu pe picioarele mele si sa le pot oferi parintilor mei ceea ce imi ofera ei sau cel putin sa ii scap de povara care sunt eu.

La fel de mult imi doresc sa scap de dependenta asta care ma omoara si care ma face sa ma simt incorsetata si sufocata. Imi rasuna vorbele tatei spuse la nervi, atunci cand nu am vrut sa fac un anume lucru asa cum au vrut si considerat ei ca ar fi bine" vrei sa iti arat ca fara mine esti un nimeni?"[:(] M-a sfasiat durerea...mai ales ca era adevarat.

Dependenta mea financiara fata de ei, in conceptia lor le da si dreptul de a imi limita libertatea, de a-mi impune ceea ce considera ei ca este bine pentru mine. De fapt tot timpul au incercat sa imi controleze viata pentru ca "ei stiu cum e mai bine".Evident ca diferentele de opinii au dus la certuri aprige si cuvinte grele aruncate aiurea.

La varsta mea ar fi trebuit sa fiu in cu totul alt loc si cu totul alte preocupari.O famile, o casa...o viata.Nu stiu ce s-a intamplat, ce nu am facut, ce ar fi trebuit sa fac dar iata-ma intr-o situatie care ma macina si ma sfasie, fara sa ii gasesc scapare. Ati putea spune"du-te si cauta-ti alt job daca ala nu te multumeste ce mai stai?" Ei bine, domeniul pe care mi l-am ales eu este unul pretentios si nu reusesc sa ma integrez deloc, mai peste tot se merge pe principiul nepotismului si al banilor. Acum mi-am depus cateva cv-uri in alte locuri dar simt ca tot ce fac e sortit esecului inconjurat de o energie negativa.
Intotdeauna mi-am dorit sa fiu independenta, sa pot sa ajut si sa fac pe cei din jur fericiti chiar si cu pretul nefericirii mele.M-am pus pe locul doi si asta mi se parea natural si firesc.Sunt excesiv de sensibila si parerile celorlati ma afecteaza extrem.Ma doboara cel mai mic esec sinu imi mai pot aduna gandurile pentru a o lua de la capat.

Iar prietenul meu.....prietenul meu nu intelege deloc framantarea mea si complica si mai mult totul.Nu il ating deloc lacrimile mele, nici suferinta care m-a adus in pragul disperarii.Mangaierea si intelegerea pe care o astept din partea lui nu exista.Din contra am un miliard de certuri prin telefon si cu el si iarasi plang, plang plang.Il rog sa imi fie alaturi, ii spun ca am nevoie de el si ca este singura mea oaza de liniste si nu face decat sa complice si mai mult viata asta de nenorocita, contribuind cu alte probleme lipsite de importanta dar pe care el le amplifica la maxim,probleme pt care, evident tot eu sunt vinovata pt ca el prin tot ce vrea si face "urmareste doar sa fiu fericita".Fericire cantarita in lacrimi.O sa il pierd si pe el.... si nu ma mira....sunt obisnuita cu pierderile.O sa il pierd pt ca nu am curajul sa fiu eu cea care il lasa....desi clickul declansarii starii mele deplorabile s-a produs in urma certurilor noastre si a incapatanarii lui.


Ma urasc ca sunt slaba, ma urasc ca astept de la mine mai mult decat pot da, ma urasc ca nu am puterea de a pune piciorul in prag si a filtra tot ce ma raneste inutil, ma urasc pt lipsa de consideratie de sine, ma urasc pt toate frustrarile mele, ma urasc pt lasitatea de care dau dovada cand renunt si clachez.


Inchei minunata mea confesiune, multumindu-va din suflet pt timpul acordat. Va multumesc ca ati ascultat frustrarile mele, este unu fel de a ma elibera.Nu am cui sa spun tot ce simt si totul ardea mocnit si distrugator in sufletul meu.Indiferent de ce veti crede, simt un fel de liberare si cel putin lacrimile mi se uscara pentru moment.

[Marox]

Dintr-o depresie asa puternica nu iesi fara ajutor medical. Inainte sa te gindesti la schimbat jobul (sa fim seriosi, daca apari la interviu cu o fatza plinsa si palida ca o stafie cine o sa-ti acorde incredere?!!) trebuie sa te faci bine fizic. Du-te la un medic, la un psiholog, sa-ti dea niste antidepresive, iesi cit mai mult afara si fa sport, intilneste-te cu prietenii. Poate n-o sa fie usor, dar daca prietenul nu te ajta, fa o pauza. Nu zic sa va despartiti, doar sa stai un pic departe de el pina iti revii. Evita discutiile cu parintii tai. Nu te mai gindi ca trebuie sa schimbi neaparat serviciul, dar nici nu-ti spune "toti sint destepti si eu sint proasta", ca nu e (intotdeauna) asa.

Mult curaj si multa sanatate!

Marox, mama lui Alex (n. 14.06.03) si a Juliei (n. 29.03.05)

[gabriella1]

oofff Doamne,de ce nu mai am io inca o data ani tai?

iti trebuie putere,ignora tot ce-ti face rau, rupe-te de starea in care esti....Dumnezeu iti da putere,totul e sa vrei!

Poate gresesc,dar incearca o terapie....

iti doresc numai bine !



Acceleratorul de particule (LHC) a distrus deja lumea?

Gabriela



"Prietenia este confortul inexprimabil de a te simti in siguranta cu niste persoane, fara a trebui sa-ti cantaresti gandurile, nici sa-ti masori cuvintele.



ajutati-l pe Bogdanel!

http://forum.desprec...TOPIC_ID=114245

[silvana_salajan]

Ma bag si eu poate nu ar trebui. Du-te la biserica, roaga-te. In paralel la un medic. Ai nevoie de terapie. Am o prietena care a fost in starea ta. Si da, schimbarea serviciului in paralel cu terapia i-au facut foarte bine... Pot sa spun ca e aproape vindecata. Totul e sa recunosti ca ai probleme, si vad ca tu esti deja pe drumul cel bun... Ai grija de tine, toti am avut intr-o oarecare masura mai mica sau mai mare la o anumita varsta aceste depresiii. Stai linistita, nu esti singura... Doar ca unuii ni le-am depasit singuri...

[CristinaT]

da-i papucii prietenului, nu pare persoana potrivita saa te sustina la greu.



8 ani .... La multi ani!

[violeta69]

glont,
la tine e problema de gandire
daca pleci din statrt cu gandul ca totul o sa iasa prost,se intampla ca asa si iese!
lasa gandurile negative deoparte si foloseste-le pe cele pozitive cat mai mult...adica mai mult de cateva minute pe zi!
se spune ca ceea ce-ti doresti cu adevarat incepe mai intai din tine,din interiorul tau ,din mintea ta si apoi tot Universul contribuie la realizarea acelui tel...
daca spui ca nu-ti convine ca stai cu parintii cauta si inchiriaza-ti ceva....costa mult,dar se merita...
nu-l mai bate la cap pe prietenul tau ca nu te intelege...posibil sa se fi saturat sa te vada mereu pesimista...ce ai vrea sa planga si el cu tine?!
acelasi lucru se intampla si cu parintii!
eu zic ca tb sa fii fericita ca ei exista pe acest pamant,sa multumesti lui Dumnezeu ca sunt sanatosi ...si ca mai spun cate o vb la suparare ar tb sa le ierti!(cate nu ti-or fi iertat si ei!)

stiu ca e greu,teoria e simpla,practica insa ne omoara...dar spunea cineva (cred ca tot pe DC)"mai bine optimist si sa nu se intample decat pesimist si sa se intample"
mie mi-a palcut,m-am gandit mult la propozitia asta si am ajuns la concluzia ca asa e...

repet,totul pleaca din interior...schimba-l putin....incet-incet,cate putin in fiecare zi si o sa vezi ca lucrurile bune or sa se adune!

Vio,mamica lui Mihnea viitor "descoperitor" de infinit
*GRUPUL FETELOR FANTASTICE*
__________________________________________
Tot ce se intampla, se intampla intotdeauna cu un motiv!

[pisigri]

hehehe...mai glont, nu exista pe lumea asta nimic perfect, asa ca nici ghinioanele si esecurile tale nu pot fi atit de "perfecte"" cum vrei tu sa le vezi acuma...

nu stiu ce fel de job ai si de ce simti ca nu te integrezi deloc; nu stiu de la ce te certi cu prietenul tau si nu stiu de la ce a pornit discutia aia cu parintii tai pe care ai mentionat-o.

vreau sa iti spun insa un secret, un adevar testat pe pielea mea.

si eu sint o persoana cu tendinte depresive, putin mai..."antisociala", putin cam fricoasa, nu stiu sa ma port cu oamenii, nu am fost niciodata populara, mereu ma tem sa nu deranjez, sa nu incomodez. am 27 de ani, fac un doctorat care nu prea imi place (dar inca mai sper ca va fi o rampa de lansare catre ceva ce imi doresc de mult sa fac), primesc de la stat 350 ron/luna, deci sint cu totul in intretinerea sotului.

solutia e simpla: ZIMBESTE ! nu, nu ma injura, nu te enerva, nu inchide computerul ! serios, incearca sa faci asta; e simplu. zimbeste-le oamenilor. pe strada. cind cumperi piine. la servici. sefilor, clientilor, colegilor. parintilor. prietenului.

numanui nu ii place sa vada oameni vesnic tristi si deprimati. parintii te iubesc si te vor iubi mereu, dar asta nu inseamna ca le faci viata usoara cind te vad mereu in starea asta,. spui ca vrei sa ii scapi de povara pe care o reprezinti; nu te percep ca pe o povara, dar daca tot vrei sa le multumesti cumva...incepe prin a zimbi.
vei avea o surpriza: lumea iti va zimbi inapoi ! incearca intr-o dimineata, fara sa ai vreun motiv, sa zimbesti de cum iesi din scara blocului, si vei vedea ca dupa citeva minute si tie ti se va parea mai frumoasa vremea, cerul mai senin. nu sint metafore si figuri de stil !

daca iti permiti (bani/timp), vezi un psiholog, stai de vorba cu el. eu personal sint contra medicatiei anti-depresive; te face sa te simti bine azi-miine, dar nu te "vindeca"; te lasa sa rspiri putin, iesind din starea asta, dar nu va face nimic sa te ajyte sa nu "cazi" iar. am trecut printr-o stare asmanatoare tie din care nu mai reuseam sa ies, am vb o singura data cu un psiholog, neoficial, timp de aproximativ o ora. am plecat cu niste repere, care imi folosesc si acum atunci cind uit prea mult timp sa...zimbesc.

curaj ! NICIODATA nu esti SINGURA, niciodata nu ai CELE MAI MARI NECAZURI. nu e o consolare ca altora le este mai rau decit iti este tie, dar te poate ajuta sa te gindesti ca altii sint cu adevarat in ituatii limita. iti va fi mai usor sa te consideri fericita ca ai ceea ce ai, te va ajuta sa iti reconsideri pozitia si....sa zimbesti.

if you can't say something nice, then don't say it at all

[ipearina]

Eu cred ca in primul rand ar trebui sa scapi de gandul ca tot ce faci este sortit esecului, pentru ca un astfel de gand actioneaza ca o frana asupra ta. Si mai cred ca ar trebui sa faci ceva pentru a te desprinde de parinti, contribuind si ei, prin atitudinea lor, la starea ta depresiva si la lipsa de incredere in propria persoana. Ar trebui sa-ti acorde ajutor financiar neconditionat, nu sa-ti limiteze libertatea! Dar decat sa traiesti conditionata de altii, fie ei si parinti si sa auzi fraze gen "vrei sa iti arat ca fara mine esti un nimeni?", mai bine concetreaza-te pe ceea ce ai de facut ca sa devii independenta.

[Principesa]

Confesiunea ta e foarte dureroasa. As fi vru sa ma fi adresat cu un apelativ, dar nu vreau sa il folosesc pe cel utilizat de tine.
Realitatea in care traiesti tu este paradoxala. Nu te poti separa si esti dependenta de parintii tai care de fapt au un rol foarte important in modul in care te simti tu: un nimic. Este foarte dureros ca ei au nevoie ca tu sa te simti un nimic si ca sunt constienti de asta.
Desi aparent adulta, tu pari sa te simti un copil tare mic. Supravietuirea ta este sub semnul intrebarii. In acest context depresia ta are sens. Si inca si mai mult sens are sentimentul tau de neputinta de a te separa si de a te descurca singura. Nu te poti dezlipi pentru ca fara ei nu poti trai. Si e firesc ca asta te sperie ingrozitor si sa ti se pare o alternativa de preferat sa nu mai existi decat sa traiesti in aceasta teroare.
A invata sa traiesti separat este un proces care se realizeaza treptat, pe parcursul caruia ai nevoie de mult suport pentru ca tu sa poti realmente sa cresti si sa devii un adult. Si este un proces pe care nu il poti realiza brusc si nici singura ci ai nevoie de o relatie in care sa te simti in siguranta, acceptata asa cum esti si sustinuta. Acest tip de relatie reparatorie nu il poate reprezenta relatia cu prietenul tau si cu nici un partener si nici relatia cu parintii tai, ci o relatie psihoterapeutica.

Cheia vindecarii este in relatie

[betiana]

Nici eu nu o sa folosesc pseudonimul pe care l-ai ales. Am sa te rog sa iti faci un inventar al lucrurilor reusite.In fiecare zi. Deci exclude ceea ce nu ai reusit. Eu sunt convinse ca sunt si lucruri cu care te poti mandri.Si fiica mea a suferit ca nu are o casa a ei, ca sta cu mine.Am inteles-o.S-a mutat cu chirie. O mai ajutam si eu.Incearca si tu varianta asta. Capata-ti independenta. Si orice parinte va intelege ca ai nevoie de ajutor, dar si de independenta.Iar intr-un partener trebuie sa gasesti echilibru. Asa ca vezi ce atitudine iei fata de el.Asa cum ai spus, ai o slujba frumoasa, dar daca nu te integrezi in colectiv, daca te simti straina, cauta-ti alt loc de munca. Si o sa-ti dau exemplu tot pe fiica mea, care a plecat la o firma de mare reputatie, pe bani multi. Nu s-a putut integra si dupa 3 luni a plecat. Acum este bine.

betiana