Cat a stat fii-mea in spital am vorbit cu asistentele. Jos palaria pentru acele doamne care pot sa lucreze in asemenea conditii.
Pe sectia respectiva erau 3 saloane cu 2 paturi si 7 saloane cu cate 5 paturi. Sa zicem 35 de pacienti. O singura asistenta - care nu pleca acasa cand i se termina tura ci cand termina tratamentele.
din astia 35 de pacienti vreo 25 erau copii, copii de la 1 an la 10 ani, internati cu mamicile.
Copilasi, cu febra, cu branule, tintuiti in paturi, cu frica. copilasi ce plangeau intr-una si cate 2-3 ore.
In salonul fetei pe langa baiatul care le-a spus asistentelor ca face pipi pe ele daca ii mai pun branula, pe langa baiatul ce le promitea ca o sa le linga daca ii mai face penicilina, era si un baietel de 3 ani:
timp de ora am auzit numai o milogeala: "vreau avionul". Avea 2 avioane + unul de hartie facut de fii-mea dar vroia avionul.
Sincer, dincolo de empatie, dincolo de mila resimtita, nervii mei au fost pusi la grea incercare.
Venea ora de tratament. Asistenta pregatea/calcula dozele pentru copii. Taman atunci venea cate o mamica cu cate o intrebare. Asistenta masura doza de penicilina si apa pentru pereparate. Nu raspundea, era atenta.
Mamicile se suparau.
eu nu stiu cum puteau sa ajunga cu mintea intreaga la sfarsitul programului.
Alta ar fi fost situatia daca era o asistenta la 10 pacienti, daca ar fi existat voluntari care sa faca mici programe cu copiii.