In posturile trecute am tot vorbit despre situatii punctuale, despre gandurile si sentimentele in relatie cu bebe, toate trairile fiind pozitive, insotite de o oarece teama de necunoscut si de incapacitatea mea de a controla toate aspectele negative care se pot ivi.
Acum insa voi vorbi, despre mine ca viitoare mamica, o entitate diferita de bebe, cu intrebari si temeri suplimentare.
Am 31 de ani si inainte de a ramane insarcinata aveam viata tipica a unei femei de varsta mea : am terminat facultateal, dupa care am inceput sa lucrez, sa imi construiesc o cariera care dincolo de a a-mi oferi un venit, trebuia sa indeplineasca si scopul de contribui la dezvoltarea societatii ( sau cel putin, asa imi place mie sa cred). Am inceput sa calatoresc, sa descopar lumea alaturi de prietenul meu cel mai bun, cel care avea sa-mi devina sot dupa 10 ani de prietenie. Ne-am construit impreuna un camin si cum aveam o viata linistita, am zis ca urmatorul pas natural ar fi sa avem un bebe. El isi dorea asta chiar mai devreme, insa eu am considerat sa mai vreau sa mai "copilaresc" putin.
Am ramas insarcinata la prima incercare, ceea ce, pe langa uimire, a ridicat un val de intrebari si sentimente contradictorii : oare sunt pregatita pentru asta? Oare sunt dispusa sa las viata comoda la o parte si sa ma dedic unei fiinte mici care depinde intru totul de mine? Oare cum va afecta mica mogaldeata relatia cu sotul meu? Voi stii sa gasesc un echilibru intre a fi mama, a fi femeie si a fi sotie ? Cat de mult din viata mea obisnuita ( mersul la sala, la job, la conferinte, intalnirile cu prietenii) va trebui dat la o parte pentru a face loc lui bebe? Cum se va schimba corpul meu si cum voi suporta aceste modificari ( si aici ma gandesc la tot felul de stari de rau, dureri, etc pe care le ai in sarcina, la faptul ca de la un punct incolo, capacitatea de a te descurca singura devine limitata si depinzi de ceilalti - un lucru de care am oroare) ? Oare am capacitatea emotionala si cunsotinte suficiente pentru a oferi lui bebe tot ce are nevoie din punct de vedere afectiv si cognitiv pentru a fi cea mai buna versiune a sa? SI cel mai important, oare voi avea rabdarea necesara sa fac toate astea, fara sa cedez emotional si fizic?
La vremea aceea, multe din raspunsuri inclinau catre nu, nu esti pregatita. Ca un facut, dupa 7 saptamani, bebe a plecat. I s-a oprit inimioara fara niciun anunt, fara vreo durere, in timp ca in capul meu vajaiau intrebarile, iar eu am aflat asta la un control de rutina. Atunci am inceput sa ma simt vinovata, ca din cauza dubiilor mele, bebe a hotarat ca nu e potrivit sa vina pe lume (desi teoria medicala o stiam : anume ca 1/4 sarcini se incheie in primul trimestru, de obicei din motive necunoscute, dar in general datorate incopamtibilitatii cu viata a fetusului, cauzata de aberatii cromozomale).
Au fost totusi 2 parti bune in experienta asta : 1. Ca sarcina s-a incheiat la o varsta gestationala mica asa incat am putut elimina sarcina luand pastile, nefiind nevoie sa fac chiuretaj, ceea ce imi imaginez ca ar fi fost foarte traumatizant si 2. M-a facut sa realizez ca imi doresc un bebe dincolo de toate indoielile mele, ca poate nu voi fi niciodata complet pregatita, dar ca voi face tot ce pot ca sa invat si ca lucrurile sa se intample lin, natural si armonios pentru bebe, pentru noi ca familie.
Am ramas insarcinata din nou dupa aproximativ 8 luni, cand primul bebe ar fi trebui sa vina pe lume, timp in care convingerea ca vreau sa fiu mama s-a sedimentat puternic. Din momentul in care am aflat ca sunt iar insarcinata, am stiut de data asta ca totul va fi bine, ca bebe a venit ca sa ramana.
Ma asteptam sa fiu mai panicata, mai exagerat de precauta, dar am fost foarte zen si echilibrata, aveam deja un bagaj de informatii despre sarcina de data trecuta. In plus, atunci cand au aparut greturile si starile de rau, le primeam cu bucurie, pentru ca in felul asta stiam ca sarcina evolueaza cum trebuie, ca bebe e bine. Pe parcursul sarcinii, multe din temerile mele s-au dovedit a fi doar atat, niste temeri : Burtica a inceput sa se arate destul de tarziu, de pe la 26 de saptamani, nu am luat in greutate foarte mult ceea ce mi-a permis sa am o viata cat se poate de normala (puteam sa car greutati, sa ma cocot pe diverse chestii cand faceam curat prin casa, sa dorm in toate pozitiile, mai putin pe burta dupa 18 sapt, etc), ceea ce mi-a permis sa-mi pastrez independenta mult dorita. Am avut grija sa duc o viata echilibrata, cu mancare diversa si nutritiva si cu miscare moderata ( din pacate am renuntat la mersul la sala din cauza pandemiei).
Din punct de vedere emotional, am inceput sa prind incredere, dat fiind ca am petrecut mult timp citind si informandu-ma, sa imi creez scenarii pentru diverse situatii care pot si vor aparea in viata noastra o data cu venire lui bebe si cum voi raspunde la acele sitautii, cum voi imparti timpul intre diversele noi si vechi atributii. Imi dau seama ca vor fi si intamplari complet neasteptate, dar am incredere ca le voi gestiona cum trebuie.
Asa ca mesajul meu pentru viitoarele mamici (cele insarcinate si cele care vor sa ramana insarcinate) este acesta : Este normal sa iti pui multe intrebari si sa ai multe temeri. Nu te feri de ele pentru ca ele te vor ajuta sa intelegi ce-ti doresti cu adevarat si te vor determina sa cauti strategii si solutii. Oricum ai 9 luni pentru asta - timp berechet. Iar pe masura ce bebe creste in burtica, si incepi chiar sa il simti, iubirea pentru el va creste asa de mult incat te va aduce mai aproape de solutii prin ea insasi. Nici acum nu-mi vine sa cred ca poti sa simti o dragoste asa mare pentru ceva ce nu ai vazut nicioadata, cu care nu ai interactionat. Primul pas este sa-ti doresti, sa fii convinsa ca vrei sa fii mama, apoi toate lucrurile se vor aseza ca piesele de puzzle, uneori fara, alteori cu ceva efort, insa nu o vei simti ca pe o povara, nici pe departe. Este doar o noua aventura din viata ta !
Comentarii