Un �banal� pranz la mall

Dimineata agitata, ca de obicei... trezit greu, cu mofturi... ”Nu vreau la scoalaaaa!”... ”Mami, veau iapteeeee!”... si un catel agitat care se roaga în gând probabil sa fie mai repede scos afara... Neuroni consumati inutil, stiu ca în cele din urma vom ajunge la timp si încerc sa îmi repet ca toata agitatia nu face decât sa ne consume pe toti degeaba. Realizez în fuga ca la prânz avem o problema, ca nu am gatit aseara si ca azi am un program complicat, iar improvizatia iese din discutie pentru ca nici cumparaturile de mijloc de saptamâna nu am apucat sa le fac cu toata nebunia de ieri...

Ideea mi-a venit în masina, în drum spre destinatiile fixe ale diminetii – scoala, gradi, alta scoala – si am verbalizat-o fara sa stau prea mult pe gâduri: ”Ce-ai zice daca azi te iau de la scoala si mergem sa mâncam în oras, doar noi doua?” I s-a luminat deodata chipul si s-a oprit din butonat telefonul. ”Daaaaa!” M-am simtit aiurea pe moment. E drept ca noi nu mâncam prea des în oras, din diverse motive... lipsa de timp, complicatii de program legate de Tudor... În cursul saptamânii mi se pare mereu prea complicat, în weekend gasim mereu alte lucruri de facut si, în plus, ideea asta fixa ca acasa e mai bun, mai sanatos si, meteahna românului, mai ieftin... Desi, daca stau bine sa ma gândesc sunt toate prejudecati stupide, pe care le port în mine ca o mostenire a trecutului. Sar peste frustrari si încerc sa ma bucur de bucuria ei. Pâna la scoala a fost toata numai un zâmbet. ”Vii sa ma iei, da, mami?” Pupicul de rigoare, zâmbet, apoi pasi vioi pe trecerea de pietoni, apoi butonare de telefon pe trotuar... Am lasat-o vesela... Doamne, ce sentiment sublim!

Orele s-au scurs repede, nici nu stiu când a venit prânzul. Ma astepta la fel de vioaie în fata scolii, nerabdatoare sa cutreieram orasul în cautarea pânzului improvizat altfel...Pe drum mi-a povestit tot ce a facut la scoala fara ca macar sa fie nevoie sa întreb eu, asa cum fac de obicei când primesc raspunsuri monosilabice sau câte un ”Biiine!” din care trebuie sa înteleg ca nu are chef sa continue. Ne-am dus la Palas, acolo a vrut ea... Am mâncat ciudatenii (eu), gratar, ardei copti si cuperci nu stiu de care... Ea a vrut shaorma la farfurie si cola. Primul impuls a fost sa spun NU, dar m-am oprit la timp. Nu e chiar asa o crima, în fond, nu facem asta în fiecare zi... si apoi gândul ca as putea sa îi spulber ucuria de pe chip mi-a oprit toate cuvintele în gât. Am mâncat încet si am vorbit mult. Mi-a povestit vrute si nevrute si am râs cum nu mai râsesem de mult timp. Ne-am facut selfie-uri si ne-am prostit, ca pe vremuri, când nu luam înca atât de în serios rolul de mama permanent preocupata de ce, cum, de ce se întâmpla toate. Si, Doamne, ce minunat a fost!

Pe drumul spre casa a fredonat melodii de la radio si mi-a spus, asa, pe un ton absolut firesc... ”Mi-a placut mult mami ca azi nu aveam mâncare în frigider!” Am izbucnit amândoua în râs si ne-am continuat calatoria prin miez de zi. Nici nu mai stiu ce a urmat si cum s-a terminat ziua. Stiu doar ca un banal prânz la mall cu fiica mea a facut mai mult decât o mie de încercari de apropiere în clipe în care ma simt depasita de vârsta adolescentei pe care ea începe sa o traverseze atât de frumos. Si am eu un feeling ca de acum înainte, din când în când, voi mai uita câteodata sa fac cumparaturi în timpul saptamânii...