Asistenta a plecat, eu am început sa plâng și mi-am sunat soțul.
După ce am stabilit cu el ce sa fac, pe cine sa întreb ceva despre copil, am plecat la alăptat.
Ajunsă la terapie intensiva, am întrebat o asistenta despre starea copilului, aceasta mi-a spus ca trebuie sa întreb medicul de garda dar ca acesta tocmai coborâse la o naștere, sa mai urmăresc.
Am plecat de la copil foarte dezamagita, am ajuns in salon unde am discutat iar cu soțul meu. Acesta între timp dăduse telefoane peste telefoane sa dacă rost de ceva informații de la cunoștințe, relații, sa aflam ce este cu copilul nostru. Făcusem rost de numărul se telefon al doamne doctor șefa de secție, urmând sa o sune soțul meu.
A discutat și cu medicul care îmi urmărire sarcina, acesta ma sunase și pe mine sa ma liniștească și sa îmi explice că nimeni inafara de medicul de garda sau medicul curant al copilului nu are voie sa de-a informații despre starea copilului și ca doamna care venise la mine nu aveam altceva de făcut decât sa vorbească prostii, care pe lângă ca nu erau de competenta ei, nu erau nici măcar adevărate.
Am mers iar la alăptat hotărâtă să abordez pe toată lumea dacă este necesar pana aflu ceva. Nimic.
Nimeni nu zicea nimic. Copilul era la fel, nu vedeam nimic schimbat la el. Era la lampă cu băscuța pe ochi.
Dimineața următoare, am mers hotărâtă direct la biroul unde se strângeau medicii sa stabilească protocolul pentru fiecare copil. Și am abordat-o pe șefa de secție, neștiind ca pe lângă ea mai sunt medici.
Mi-a spus că singura persoana care poate sti exact evoluția copilului sunt eu, datorită faptului ca eu îl văd in fiecare zi cel mai mult. Apoi o alta doamna doctor, a venit la mine și mi-a spus ca are într-adevăr o infecție la stomac, luată de la mine, dobândită in cele cinci zile de stat in spital fără lichid amniotic și ca încearcă diferite scheme de antibiotic pentru a indentifica cel mai benefic tratament.
Am mulțumit și m-am îndepărtat de ele usurata. Deci doamna care venise in salon auzise ceva, intr-o oarecare măsura corect dar s-a gândit ca așa este corect sa procedeze si sa ma sperie pe mine si toată familia mea.
In acea seara, o doamna asistenta drăguța care ma ajuta sa scot laptele pentru copil, mi-a spus ca pot merge la ultima masa ca o sa mi-l de-a in brațe.
Nu înțelesesem ce anume trebuie sa fac, știam doar de 23:30 sa fiu sus.
Și m-am dus. Spălată, pieptanata, cu haine curate pe mine. A fost prima data când mi-am văzut copilul cu ochișorii deschiși, prima data când l-am pupat si prima data când l-am avut in brațe.
I-am mulțumit doamnei si ii mulțumesc si in ziua de astăzi pentru gestul ei. Pentru acel moment de care aveam atâta nevoie.
Zilele s-au scurs, am fost mutată in alt salon cu alte doua mame singure, luam atât eu cât si copilul tratamentul cu antibiotic si speram sa mergem acasă cât mai repede.
Intr-una din zilele următoare, o mămica m-a abordat mergând spre alăptat copiii spunându-mi ca in camera lor se eliberează un pat si ca pot sa ma mut eu dacă îmi dau voie doamnele asistente. Am rămas in acea seara la ele in camera, am povestit cele trei ore care ne despărțeau de copii, erau doua mame cu copii născuți tot prematur, tot la terapie intensiva si ei, aveam același program si era perfect dacă se putea sa ma mut cu ele.
Am coborât după ultima masa a copiilor, am mers la cabinetul de tratament si am rugat doamnele asistente sa ma mute la cele doua mămici in salon. Mi-a spus sa merg de dimineața sa le amintesc.
Zis si făcut. Dimineața după prima masa a copiilor, am mers la asistente iar si le-am rugat sa ma mute la același etaj cu copilul.
Au fost de acord, ce ușurare.
Următoarele zile au trecut. Mai greu, mai repede, m-am mutat in aceasi zi in salonul fetelor, povesteam pana târziu, comandam mâncare împreuna, mergeam la copii împreuna, era mai ușor de suportat fiecare zi in spital cu altfel de companie.
Am spus tuturor si o spun mereu, am avut mare noroc cu mămica ce m-a abordat pe coridor, am si rămas prietene si ne mai vedem din când in când.
Au trecut 7 zile, apoi 10 zile, apoi 13 zile. Copilul lua in continuare tratament cu antibiotic, eu terminasem deja tratamentul si așteptăm sa il termine si el.
In fiecare zi plecau mămici cu copilași acasă, era atât de greu.
Ii vedeam cum ii conducea doamnele asistente la tătici in holul spitalului si mi se rupea sufletul ca noi încă mai rămânem.
Visam la momentul când ne vor anunța doamnele doctor ca a trecut infecția, că suntem gata de plecat acasă. Dar știam ca mai avem de stat, copilul trebui sa ia in greutate. Trebuia sa ajungă la 2450 gr minim si sa mănânce toate mesele la tetina sau sân.
Ne anunța dimineața, Kevin a luat 30 de gr., 20 de gr. 100 de gr etc.
Era bine, copilul mergea spre bine.
Comentarii