Am ajuns in salon. Salonul 17 de la etajul 3.
Ce îndepărtate par amintirile acestea.
Am fost mutată in salon cu o mămica care născuse înaintea mea cu o zi, tot natural, care avea bebelușul cu ea in salon. Tot băiețel.
Va dati seama ce stări și ce supărare ma încerca.
Am stat cuminte in pat, așteptăm sa vina cineva sa îmi spună ce se întâmplase cu copilul meu, unde era? Ce făcea? De ce nu mi-l aduceau?
Nimeni. Nu venise nimeni. Simteam nevoia sa merg la toaleta. Vorbind cu colega de salon, mi-am făcut curaj și m-am ridicat sa merg. Simteam cât de moi îmi sunt picioarele, ma dureau toate, nu ma puteam orienta.
Am ajuns in baie, 5 pași depărtare cât cinci km. Știam ca după fiecare vizita la toatelă trebuie sa ma spăl, asta îmi spusese după ce nascusem. Am dat drumul la apa, am luat un șervețel și încercând sa ma spăl, am leșinat iar,
Am auzit sunetul coșurilor de gunoi când le-am lovit. Am auzit capul meu lovind gresia și abia după câteva secunde, lungi și grele, începusem sa îmi revin. Colega de camera venise sa ma ajute sa ma ridic, deși era și ea proaspăt născută. Am ajuns cumva înapoi in pat. Greu, dar am ajuns și m-am întins.
Am încercat sa dorm dar nu am reușit. Am primit mâncare gătită. Știam ca am nevoie de mâncare buna și de calitate sa pot avea lapte, sa ma refac. Îmi era frica sa ma mișc, curgea încă sângele.
Pe la prânz au venit infirmierele la mine, care m-au pus într-un scaun cu rotile și m-au dus la copilul meu, la minunea noastră.
Era atât de mic, ghemuit, pe burta, ținând in brațe un sul din scutec. Închis intr-un incubator cu doua gemulețe deschise. Avea Căciulița pe cap.
Era un îngeraș.
A venit cineva și mi-a spus că inițial a fost pus la un aparat pentru oxigen, dar respira singur și nu are nevoie, momentan e morocănos dar starea lui este una buna. Mi-a explicat că trebuie sa merg la fiecare 3 ore la alăptat, sau măcar sa îl văd pana o sa îmi vina laptele.
Nu știu cu cine am vorbit, nu știu cu cine am stat de vorba primele doua zile după naștere. Eram atât de obosita încât nu știam nici ce vorbesc.
Mi-au spus sa ma odihnesc și apoi sa merg doar. Am dar din cap și m-am îndepărtat de incubator.
Am ajuns iar in salon și pentru prima data după câteva săptămâni bune, am
Plâns de fericire ca puiul meu este bine.
La 3 ore distanță, apăsam de zor pe butonul prin care chemam infirmierele sau asistentele. Voiam sa merg la copil.
Au venit alte doamne, m-au ridicat din pat și m-au pus la loc. Nu au vrut sa ma ducă la copil, eram prea slăbită.
Așa ca, am dormit, am mâncat și am dormit iar pana a doua zi când eram hotărâtă ca voi merge la copil iar.
Copilul era la terapie intensiva neonatală, la un etaj distanță.
Eu eram constant amețită, încă slăbită.
A doua zi dimineața am chemat infirmiera, am urcat la copil urmând sa cobor singura.
Mi s-a pus in mâna o căniță de tabla și mi s-a spus ca trebuie sa ma mulg.
Știam cam cum vine asta deoarece o colega născuse o fetița cu ceva probleme de sănătate și stătuse la TINN cu ea.
Am scos sânul, și am început sa trag. Evident ca nu venea nimic.
A venit o asistenta la mine, a văzut ca nu vine nimic și a zis ca nu este problema ca bebe mănâncă oricum câțiva ml doar și o sa vina laptele mai târziu.
M-am resemnat. Dar m-a luat și amețeala care prevestea leșinul. Asistentele au chemat infirmierele care m-au dus in salon. Iar nu mai vedeam copilul, iar nu ma mai lăsau sa merg sa îl văd.
Îl văzusem, a doua zi după naștere făcuse icter. Unul agresiv de prematuritate. Era la lampa, cu pampersul maaaare și fără hăinuțe pe el, doar o banderola pe ochișori.
Și așa a stat o săptămână.
Am stat in salon pana după amiaza, am mai dormit, am mai mâncat ceva și mi-am luat inima in dinti și am plecat singura spre copilul meu.
Am și ajuns, surprinzător pana acolo, mi-am stors sânii de am crezut ca ii las in acea căniță, fără rezultat. Încă nu aveam lapte. Apoi m-am întors in salon mulțumită ca l-am mai văzut o dată. Pusesem mâna pe picioruțele lui, îl filmasem și fotografiasem sa îl vadă și tati.
Am stat la telefon cu toată familia, copilul era bine, credeam ca este o chestie de câteva zile și plecam acasă, așa spuneam tuturor. In acea seara, a venit la mine psiholoaga si mi-a spus că de regulă mămicile stau cu copiii lor pana ar împlini termenul de naștere. Asta însemna ca eu trebuie sa stau pana in 17 Octombrie?
Panică iar.
Am mai încercat sa merg o data la copil, am ajuns pana la usa la etajul cu TINN, dar era încuiată, cum se altfel era mereu, eu nu știam încă de unde sa iau cheia si am făcut stânga-n prejur si am plecat înapoi in salon.
A treia zi de dimineața, la prima ora, am mers la copil, era tot la lampa, tot cu ochișorii acoperiți, tot in incubator. O asistenta drăguța, cu care ulterior m-am apropiat enorm de mult și m-a ajutat nespus de mult, a venit și m-a “muls” ea. Ieșea laptele!
Deși la prima masa au ieși doar 8 ml, a fost suficient pentru că atât mânca copilul la momentul acela.
La următoarea a ieșit mai mult, și tot așa.
Mai spre după amiaza, rămăsesem singura in salon, așteptăm sa fiu mutat sau sa mi se aducă o alta colega, mersesem la baie și îmi făceam toaleta ca de obicei când am auzit o lovitura puternica in ușă. E
Speriata, am ieșit din baie… era o asistenta de la ginecologie care venise sa îmi recolteze sânge.
Mi-a zis că analizele copilului nu sunt bune și ca îmi recoltează și mie sa vadă dacă avem aceeași infecție.
Mi-a luat sânge și la plecare mi-a zis:”copilul nu merge spre bine, are rezistența la antibiotic..” a lăsat loc de interpretări și a ieșit.
Comentarii