Am născut în zona roșie. A fost oribil...

Puiule drag, aș fi vrut să mai stai puțin, să mai aștepți...

Din păcate, de ce mi-a fost teamă, nu am scăpat. După atâtea zile de tuse agresivă, s-a declanșat travaliul. Tatăl tău a chemat ambulanța, care mă va duce în pavilionul de covid. Îmi este atât de teamă... 

Abia ce am ajuns în zona roșie a maternității, că am fost consultată imediat într-un hol de intrare care, se pare, este sală de consultații. Toată lumea poartă combinezon. Eu sunt cu hainele de acasă, cu bagajul de spital. În timpul consultației din așa zisul cabinet care arată improvizat din ce s-a găsit, a venit la ușa holișorului o fată de vreo 15 ani, care spune că iese copilul. Atunci mi-am dat seama că de fapt acel hol este de fapt sala de nașteri. Sunt repede scoasă pe un hol mai mare, și stau după ușă pe un scaun cât fata cealaltă naște în câteva minute. Copilul este luat într-un incubator pe roți, și dus Dumnezeu știe unde. Geanta mea și ghetele au rămas la piciorul mesei de născut. Nu îmi vine să cred ce trăiesc, dacă asta e realitatea sau am halucinații.

Curând sunt dusă într-un salon minuscul, cu 6 paturi toate ocupate, cu doar câțiva centimetri între ele. Toate suntem acolo cu bagaj, geci, ghete și adidași pe jos, e un peisaj sinistru, pare o tabără de refugiate gravide. Refuz să cred realitatea și ii scriu permanent soțului că este groaznic, vreau să plec, nu se poate așa ceva, ce mă fac... în acest timp am contracții. Unde să plec? Unde să mă duc? Nimeni nu mă primește nicăieri, sunt obligată și condamnată să rămân aici.

Trec multe ore, simt că nu mai rezist de durere, dar nimeni nu mă bagă în seamă, sunt disperată.

După aproximativ 24 de ore de travaliu absolut chinuitor, te-ai născut, puiule drag! Te-ai născut greu, te-ai blocat de doua ori în timpul expulziei, cred că m-a auzit tot orașul cum am urlat. Te-ai născut pe un hol de trecere, pe o masă ruptă. Nu te-am văzut nici măcar o secundă, nici măcar din ușă nu mi te-au arătat ca să îmi aline inima. Am văzut doar un spate de bebeluș mov o fracțiune de secundă, și ai dispărut în noapte, nu știu unde, nu știu cu cine... iar eu am fost dusă în același salon îmbâcsit, unde stăteam gradive și lehuze la un loc, pe o saltea fără protecție, unde am sângerat până spre dimineață când a realizat o infirmieră că stau pe o saltea în suc propriu... ce umilință!

A doua zi am plâns la capătul holului să mi te arate cineva, să te văd măcar puțin, o secundă și atât. O asistentă mai miloasă s-a asigurat că nu este nimeni prin preajmă și mi te-a arătat exact o secundă. Dacă clipeam, nu te vedeam. Arăți atât de nefericit, iubirea mea mică! Infășurat într-o păturică bleu, cu o căciuliță vai mama ei, și cu urme uscate de lapte praf la gură. Nu îmi dau voie să îți trimit lapte de la sân, nici scutece. Nimic nu mă lasă să îți trimit, așa că dau scutecele de pomană fetei de 15 ani, să le ia acasă când va pleca.

Am stat, dragul meu, 4 zile în spital. Nu te-am mai văzut, sunt topită după tine și îmi plânge sufletul. Mi-au făcut externarea fără tine. Am plecat din spital umilită, cu țipete la telefon. Medicul neonatolog nu vrea să te externeze, deși ești foarte bine, iar acasă te așteaptă tatăl tău. Mie îmi expiră carantina mâine, iar protocolul acesta nenorocit este mai presus de lege și de umanitate. Am ajuns acasă ca o fantoma, plâng încontinuu, nu mă pot bucura de surorile tal. Mă doare tot corpul și am sufletul jumulit după tine. 

În a 5a zi de la naștere, tatăl tău a decis că orice ar fi, te luăm acasă. Și cu avocați, nu contează, facem orice să te luăm. Într-un final, după discuții cu șefa secției de neonatologie, eu am venit după tine. Te-am luat într-o păturică, și tot drumul nu am îndrăznit să mă uit mai bine la tine. Doar ochișorii ți i-am privit. 

Să vezi ce surpriză vei avea acasă! Să vezi cât de multă dragoste te așteaptă! Te iubim atât de mult, puiul nostru drag!