Cand crezi ca ai totul bine planificat

Ma consider o persoana organizata. Inca din adolescenta am avut un plan bine stabilit pe o perioada de trei-cinci ani dupa care imi conturam viitorul. Imi setez obiectivele principale dupa care le sparg in task-uri mici si micute ca sa le iau pe rand pana ajung la scopul final. Asa functionez, daca nu am planul respectiv simt ca sunt in deriva, plutesc fara control si directie si ma panichez incontrolabil. Apartamentul l-am cumparat la un an diferenta fata de planul initial, aspect care m-a dus in pragul unei usoare depresii. Norocul meu ca am o familie minunata care m-a facut intr-un mod bland sa inteleg nu sunt ok si cu ajutor specializat am trecut peste.

Deci totul era si acum bine conturat in planul meu: martie 2021 cumparam masina ( contrar asteptarilor, pandemia ne-a ajutat sa strangem bani renuntand fortat la vacante ), in februarie 2022 fac 5 ani de la creditul "Prima Casa", putem vinde apartamentul si putem achizitiona unul mult mai mare si apoi, cu camera proprie pregatita, il vom astepta pe bebe. Bineinteles aveam in cap si niste luni bune de detox pentru amandoi inainte de inceperea conceptiei, renuntat la fumat, alcool si alte lucruri daunatoare. Planul suna bine pentru amandoi, desi partenerul meu este mai mult o persoana care traieste momentul, nu planifica, dar imi lasa mie aceasta "placere" si cadem de acord.  

Ei bine, bebe ne-a aratat inca de acum ca el ia deciziile, nu mai suntem ( doar ) noi doi "la conducere". Impotriva tuturor sanselor, el si-a facut aparitia triumfator. In noiembrie 2020, in jurul zilei de nastere a partenerului, am avut un semi accident, desi eram atenti. Nici nu eram prea siguri daca a fost sau nu accident, dar nu ne-am batut prea mult capul, eu fiind la 2 zile dupa terminarea ciclului menstrual, adica in perioada cea mai putin fertila. Eu avand un CM foarte regulat, stiam ca nu am cum sa ovulez asa rapid, asa ca nu ne-am mai gandit la asta nici unul. La 3-4 saptamani de la data respectiva am facut "o toxinfectie groaznica", sau cel putin asta credeam eu :)).  Vomitam in jet si o gura de apa daca o beam, stare care a durat trei zile. L-am trimis la farmacie sa imi cumpere un antivomitiv si niste calmante puternice pentru durerea de cap pentru ca nu mai suportam si la ideea lui a cumparat si un test de sarcina. Trebuie sa recunosc ca fiind atat de slabita, nici macar o secunda nu ma gandisem la aceasta posibilitate, chiar m-am amuzat cand l-am vazut si am zis ca sigur nu are cum sa fie asta. Am facut testul fara nici un fel de emotie si linia de pozitiv a aparut instant, dar inaintea liniei de control. Moment  in care am ramas un pic blocata, dar mi-am zis ca nu este concludent, linia de control trebuia sa apara prima. Am iesit din baie destul de pierduta si i-am zis sa mearga iar la farmacie sa mai cumpere unul, alta marca de data asta. El a inceput efectiv sa nu isi mai stapaneasca fericirea, sarea ca un copil prin casa sperand sa fie un pozitiv real moment in care panica a pus stapanire pe mine. Panica ca nu am facut lunile de detox, panica ca nu am consumat alimentele potrivite pentru un bebe, panica ca am fumat in perioada aceea, panica ca am consumat niste pahare de alcool la doua ocazii, panica ca nu am ajutat la dezvoltarea lui in acele prime saptamani atat de importante, panica ca poate nu sunt potrivita sa ii fiu mama daca nici nu am simtit ca el se dezvolta in saptamanile astea, o panica groaznica care aproape nu m-a lasat sa mai respir cateva minute. Am inteles ca am un atac de panica, dar cel mai important am inteles ca il am din cele mai pure motive, desi nu a fost planificat, imi doream atat de tare sa fie bine si sa se dezvolte ok si in siguranta incat panica pe care o simteam nu era legata de planul meu nerespectat ci toate grijile deja erau catre acel mic embrion neconfirmat inca. Am reusit sa imi revin gandindu-ma ca ii fac rau daca raman in starea de panica. Dupa ce s-a asigurat ca imi revin, ca sunt ok, s-a dus din nou la farmacie si a revenit cu doua teste. Din pacate nu am putut sa le fac atunci, am primit niste musafiri si va dati seama cat de atenta eram eu la conversatia cu ei :)). Pentru ca a fost o seara foarte incarcata emotional, am hotarat impreuna sa fac testul de dimineata mai bine, cand este mult mai precis. Si ne-am pus in pat, ca la somn nu pot spune. Nu am reusit sa dorm deloc, dar nu panica ma tinea treaza, deja isi mai faceau loc in suflet acum si alte emotii si chiar speranta. Deja ma rugam sa fie totul ok cu bebe in caz ca el chiar exista, sa nu fie afectat de "bagajul genetic" nu foarte ofertant pe care credeam eu ca l-am dat. Nu am reusit sa mai astept pana dimineata la o ora rezonabila, la 4:45 m-am dus hotarata sa fac testul. Minutele asteptate mi s-au parut groaznic de lungi. De data asta testul functiona, linia de control a aparut si desi mie mi s-a parut o eternitate, linia de pozitiv a aparut si ea la scurt timp. Eram gravida. Ma uitam la test in fata oglinzii si cand am ridicat ochii m-am surprins zambind. Pentru prima data cand viata mea nu decurge conform planului si eu sunt bucuroasa. Eu chiar eram bucuroasa de mica minune din pantecul meu. M-am dus cu ochii inlacrimati de bucurie sa imi trezesc partenerul sa impartasesc vestea, sa ii dau cadoul de Mos Nicolae. Desi era duminica, la o ora de neconceput pentru el vestea l-a facut sa sara direct din pat si sa aiba grija sa stie tot blocul ca urmeaza sa fim parinti. Intreaga zi ne-am petrecut-o plutind pe norisori amandoi. Chiar si acum, la 6 saptamani distanta inca plutim pe norisori. 

Desi sansele erau minime, el a vrut acum sa apara, nu a fost de acord cu planul meu si sunt teribil de recunoascatoare universului sau Lui sau oricui a facut asta posibil. Lucrurile s-au aliniat perfect chiar daca nu in ordinea stabilita de mine.