26 august 2021, zi normală de vara târzie cu seri răcoroase și timp frumos.
Toată ziua nu am fost in apele mele, aveam 32 de săptămâni de sarcina după eco, bebe crescuse bine, avea 49cm și 2100g, tot după eco.
Spre seara mersesem in vizita la niște vecini sa mâncam paste, nu am vrut. Ma simteam ciudat, obosita, poate mâncasem ceva și nu-mi căzuse bine? Nu m-am gândit prea mult.
Am plecat devreme de la ei, am mai dat o tura de cartier, ne-am mai întâlnit cu colege de la locul de munca, dar tot nu ma simteam bine. Avem contracții când mergeam pe jos prea repede sau prea mult. Așa ca mergeam extrem de încet, parca nici eu nu aveam răbdare, așa încet mergeam.
M-am pus devreme sa dorm, aveam pe mine o pijama cu pantaloni scurți roz.
Așteptăm dimineața sa înceapă muncitorii treaba, sa fie și curtea frumoasa pe când vine bebe.
Pe la ora 5 dimineața, m-am trezit sa merg la baie, așa cum ma trezeam de obicei peste noapte. Udă!?
Mi-era rusine de mine, cum sa fac pe mine in halul asta! Așa am ajuns? Sa nu simt?
Ma certam singura. M-am schimbat in alta pijama și m-am pus mai departe sa dorm convinsă ca am ajuns de rasul plânsul.
Dimineața la 7, ma trezesc. Udă!?
Iar? Îl trezesc și pe soțul meu care oricum trebuia sa iasă la muncitori și ii povestesc.
Rade de mine, rad și eu printre lacrimi de frustrare.
Trebuia sa ne îmbrăcăm sa mergem la Sibiu, aveam de participat la o ședința a inspectoratului școlar, îmi pregătisem cămașă călcată frumos.
Însă, decid sa îi dau un mesaj medicului, fiind devreme, sa nu deranjez.
Și ii spun: “domnule doctor, am întâmpinat o situație..m-am trezit asta noapte uda..” i-am relatat toată întâmplarea si mi-a răspuns prompt “HAI REPEDE LA SPITAL, sunt de garda!”
Am ieșit in geam, am strigat după soțul meu “ Hai la spital!”
Toți muncitorii care erau in curte au rămas șocați, vedeau ca nu am burta mare, știau și ei ca nu sunt de născut.
Am pregătit intr-o gentuța o pijama, periuța de dinti, încărcătorul, actele, papucii de casa, nu știam ce sa pun, ce-mi trebuie? Eram convinsă ca merg doar la control și totul e bine, dar in caz ca am nevoie sa stau o noapte, sa fiu pregătită. Medicul îmi spusese ca pot pierde lichid amniotic, dar se poate sa fie doar urină.
Am ajuns la spital, i-am dat un mesaj ca am ajuns, a apărut și el in câteva minute, speriat și el si noi.
M-a pus la eco, copilul era bine, se întorsese, nu mai avea cordonul in jurul gâtului, lichidul era acolo. Am răsuflat ușurați.
Când m-am ridicat, baltă!
Pierdeam lichidul.
Deși la eco se văzuse suficient lichid, se pare ca aveam membranele fisurate.
Medicul mi-a scos pesarul, mi-a administrat o primă doza de decametazonă pentru plămânii copilului și a chemat salvarea. Ma transfera la spitalul din Sibiu.
Mi-a explicat cu calm că acolo secția de prematuri este una dintre cele mai dotate secții din țara, ca medicii sunt dedicați și pregătiți pentru bebelusi așa mici și ca acolo sunt pe mâini bune.
Am acceptat. A venit salvarea, m-am urcat in salvare, m-am așezat pe un scaun și am plecat spre Sibiu.
O doamnă asistentă m-a ținut de vorba pe drum, m-a întrebat cum îl va chema pe copil, câte săptămâni am, dacă sunt Ok.
Pe la jumătatea drumului, am schimbat ambulanta. A fost cel mai lung și urat drum din viața mea, sirenele pornite, viteza, nu vedeam nimic, teribil.
Într-un final am ajuns la spital, am fost rugată sa ma schimb in pijama, m-au testat pentru covid, o doamna doctor m-a controlat constatand că nu aveam membranele rupte ci fisurate. Am fost internata si condusă intr-o sala de nașteri. Am stat cinci zile internata acolo. Viziteze erau excluse, afara din salon nu aveam voie.
Primeam Injecții cu dexametazonă si pierdeam lichidul continuu.
Auzeam fiecare naștere care a avut loc in maternitate in acele cinci zile, auzeam pașii pe care ii urmau pacientele când li se făcea clisma și mi-era groaza ca va veni rândul meu. Nu mi-a fost teama de naștere, abia așteptăm. Deși știam ca fiecare minut in care copilul meu este in burta, este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla, dar simteam cum nu mai am aer acolo, între cei patru pereți. La un anumit interval de timp, venea o asistenta, moașa sau medic sa îmi verifice pulsul copilului și sa ma întrebe dacă am contracții.
Nu aveam. Nu simteam nimic, decât cum se scurge lichidul.
Aveam cele mai negre gânduri. Dacă se întâmpla ceva cu copilul meu nemaiavând lichid? De ce nu îmi fac un eco sa vadă cum mai este copilul meu? Citeam pe sfântul google despre tot felul de situații in care copiii făceau septicemie sau te mai miri ce din lipsa lichidului.
Cumva, am terminat cele trei zile de dexametazonă și cele 48 de ore de la ultima administrare, așa cum îmi spuneau medicii ca este cel mai bine pentru copil.
Comentarii