Greul abia incepea, dar nu stiam asta.
Pe seara la ora 18, a venit o asistenta cu 2 infirmiere sa ma ridice. Am cerut sa fiu lăsată sa ma ridic singura ca eu pot (imi doream foarte mult să ma pun repede pe picioare, de accea am fost si activa toata sarcina), zis si făcut m-am ridic singură dupa cum m-au sfatuit ele ca sa nu fortez operatia, am făcut 2-3 pași si au zis sa ma pun jos sa nu fie prea brusc totul. La ora 22 au venit iar sa ma ajute, deja m-am ridicat de parca nu aveam nimic si am făcut o tura de hol. Asitentele erau socate cat de bine ma misc. Ma durea? Cu siguranta, dar nu bagam in seama. Îmi doream enorm de mult sa imi vad minunea.
Mi-au adus-o sa o vad, dar nu m-au lasat sa il tin in brațe, au zis sa imi revin complet prima data.
Noaptea a fost ok, m-am odihnit binisor, aveam dureri daca ma intorceam dar am refuzat calmantele.
Urmatoarea zi, au venit cu tratamentul si sa merg la toaletat. Asistenta radea că zburd de zici ca plec acasa nu de parca abia am născut. Eu eram bucuroasa ca ma duce cu bebe in rezerva.
Am ajuns la neonatologie, in rezerva "pregătită "(era un pat, o noaptire, o masuta de infasat si un pătuț, in rest era așa deprimanta chiar daca avea o pictura pe pereti, dar nu conta, urma sa se inveseleasca cu cel mai frumos chip) si am fost sfatuita sa mai dorm putin, sa imi aranjez lucrurile si apoi mi-l aduc pe bebe....da de unde eu urlam ca nebuna "Imi vreau copilul acuma cu mine! E al meu!" si mi l-au adus. Atunci am putut sa il studiez atent și sa ma minunez ce creație divina a trimis Dumnezeu pe pământ, dar totul s-a spulberat cand a inceput sa plângă 😔
Panica, panica, panica, nu stiam ce sa ii fac, cum sa il iau in brate (am mai tinut bebelus mici, dar el mi se parea mult prea mic), a venit o asistenta, in 3 secunde mi-a aratat cum sa ii schimb pampersul si sa il pun la san....nu am inteles nimic dar eram in extaz ca imi tin minunea la piept, Doamne ce sentiment, efectiv lacrimam de fericire si nu puteam sa înțeleg cum de am fost binecuvantata cu asa minune. Mi-au adus si biberon pentru copletare, dar nimeni nu imi aratase cum sa ii dau. Micuțul plângea si eu langa el eram panica, nu stiam ce sa fac sa fie bine...atunci s-a declanșat depresia postanatala. "Ingerul" meu pazitor atunci, a fost colega de rezerva care era la al 2-lea copil, si prin geam imi explica cum sa il tin si sa am incredere in mine ca va fi bine. Am plans mult, dar pe dupa-masa, mi-am dat seama ca daca toate femeile pot ingriji copii, sigur pot si eu sa imi îngrijesc minunea. De atunci totul s-a schimbat. Nu știam daca e 100% bine ce fac, dar asa simteam.
Ma bucuram de minune si asteptam sa plecam acasă la taticul nostru care ne astepta cu nerăbdare.
Vine ziua de luni 17.01 si imi spune ca in jur de ora 13 ne externeaza. Imi sunt soțul, ii spun si ma apuc sa pregătesc bagajul cat bebe mai statea la lampa (a facut un mic icter, si l-au pus zilnic la lampa pentru ca nu statea mai mult de 1h, nu ii plăcea sub nicio forma), ca sa nu întârzii nici macar 1 minut.
Se face ora 11:00 si vine dr cu actele, ultimele explicații si ne spune sa sunam dupa apartinatori sa vina dupa noi. Imi sun soțul, era la masă "Hai dupa noi, ca deja ne externeaza", a venit cu un unchi de al lui cu un logan, dar la ce repede au ajuns, parca ar fi venit cu racheta🙈
L-am imbracat pe bebe, o asistenta l-a luat iar o infirmiera mi-a luat bagajul si m-au ajutat sa merg pana jos. Ce e mai frumos pe lume de cat sa iti vezi omul iubit, ținând in brațe rodul iubirii voastre?! Nimic. Ma simțeam împlinită total. Vedeam cum i s-au umezit ochii și efectiv il sorbea din priviri. Am ajuns acasă, unde ne astepta cuibusorul nostru cald (am cerut sa nu primesc flori sau baloane, efectiv voiam sa fie totul asa simplu si linistitor, aveam niste migrene oribile). L-am schimbat pe bebe, soțul m-a ajutat sa fac un dus (lucru imposibil in spital, conditiile erau jalnice si era oribil de frig in baie) apoi el a plecat la cumpărături pentru cele necesare bebelusului si eu am ramas sa trag un pui de somn.
Dupa-masa au venit si părinții nostrii sa il vadă, dar o vizita scurtă pentru ca au început durerile de cap si efectiv nu suportam nimic, imi venea sa imi tai capul jos cu tot cu calmante. Eduard era un bebelus foarte cuminte, se trezea doar sa pape si asta odată la 4h. Faptul ca am ajuns acasa, ne facea tare bine. Migrena a disparut in urmatoarele zile, bebe se schimba pe zi ce trece si noi il savuram cu toata dragostea.
As putea da viata, pentru aceste momente unice si superbe, toata viata mea💙
Comentarii