Hello world

Saptamana 37 si o zi, ma trezesc dimineata si ma duc la baie si vad ca o scena din filme de groaza... Nu aveam contractii, nu aveam dureri, incerc sa stau calma si imi sun doctora. Ii explic cum e, si ca eu cred ca mi s-au rupt membranele si sangerarea e de la placenta previa. Doamna doctor tocmai in noaptea aceea s-a intors din concediu, am avut noroc sa fie in oras si a venit la spital pentru mine. Eu si sotul luam bagajul si mergem direct la spital.
La poarta spitalului o birocratie stupida, ca de, e pandemie...explica-i portarului problema...sa cheme o asistenta...asistenta sa ma puna sa semnez hartii si sa astept ca vine altcineva sa ma preia...in tot timpul asta eu stateam in picioare si le ziceam ca sangerez, am placenta previa, poate sa fie grav, sa nu ma mai lalaie...intr-un final am primit un scaun si apoi au venit sa ma conduca la camera de garda. Mi s-a parut ca am stat o vesnicie, cred ca au fost vreo 30min, cam mult, ca nu era coada.
La camera de garda inca nu ajunsese dr mea, am trecut prin ecografii si analize, bebe era bine, aveam membranele rupte dar nu aveam contractii. Tinand cont de toate riscurile am ales cezariana si am intrat in operatie. Anestezia nu a durut aproape deloc, dar imediat dupa am inceput sa tremur foarte tare si sa vomit, mi s-a spus dinainte si stiam ca e o reactie posibila. Au trecut la fel de repede cum au inceput...Eram putin panicata, plangeam iar anestezista si o asistenta stateau la capul meu si ma tineau de mana si imi spuneau ca va fii bine, imi puneau un prosopel cu apa pe frunte, ma mangaiau si imi tot ziceau ca mai e putin si il vad pe bebe. Am primit si masca de oxigen, eram constienta.
Apoi a aparut bebe, l-am auzit cum plange, l-au curatat putin si mi l-au adus sa il vad si sa imi faca o poza. Eram cu masca pe fata, nu am putut sa ii dau un sarut macar, eram cu mainile legate de masa de operatie. Ma uitam la fel cu o dragoste si o frica in acelasi timp. Se intamplau atatea dintr-o data...A trecut repede, ma transfera de pe masa si se mira ca imi misc picioarele, aparent nu ar fi trebuit. Am stat o zi la terapie.

Abia a doua zi dupa pranz m-am dus pe picioarele mele pe scari un etaj sa il vad pe bebe. M-am recuperat usor. Tot atunci l-am pus si prima oara la san. L-am vazut cateva minute si a trebuit sa il las acolo.

Abia peste inca o zi l-am primit pe bebe in camera. Nu prea a fost comunicare, am aflat mai tarziu ca el s-a adaptat mai greu la viata extrauterina si ca de aia a durat atat sa mi-l aduca. La 37s1z nu era prematur, a respirat bine de la inceput dar a mancat mai greu si nu lua in greutate.

Am stat o saptamana in spital, pana a luat in greutate satisfacator, l-am alaptat din a 3-a zi, eu avand colostru cu mult timp dinainte sa nasc.

Per total a fost bine la spital, doar ca mi-as fi dorit sa il vad pe bebe mai mult in primele 2 zile de viata...nu doar cateva minute. Dar a trecut timpul repede si am plecat acasa. Taticul l-a vazut pe bebe prima data dupa o saptamana, la poarta spitalului, ca nu am avut voie vizite. Am ajuns acasa cu un bebe sanatos de 2,8kg si multe emotii.