Domnule Cristian Campeanu, toti presedintii au fost, sunt si vor fi invinsi de sistem. Pe langa motivele enumerate in articolul d-nei Sabina Fati, in care am reliefat ca presedintele este el insusi omul sistemului, unealta lui, instrumentul lui, multe alte motive as avea sa cred ca presedintele nu poate fi decat un perdant anticipat (asta daca admitem ca el chiar e interesat de binele poporuluii lui). El nu se poate dezice de sistemul care l-a creat, asa cum un copil nu se poate dezice de parintii lui. Vrea, nu vrea, copilul e nevoit sa accepte ca parintii sunt parinti. Inainte de a devenii o alternativa la presedintie, un candidat si un probabil castigator, in orice stat si in orice sistem politic, el este in primul rand omul sistemului care l-a nasit, care i-a dat “botezul politic”, ca sa zic asa. Un om care se inhama la o asa treaba, cum e si cea politica, nu are prea multe optiuni o data intrat in sistem. Doua sunt optiunile atat timp cat omul e inca liber: 1. sa faca politica; 2. sa nu faca politica. In momentul in care ai optat pentru una din variante, si libertatea de a fi tu insuti s-a redus la jumatate; ti-ai injumatatit astfel portia de libertate. Fiecare optiune aleasa, inseamna un grad mai mic de libertate, insemna restragerea perimetrului libertatii. Daca nu esti consecvent cuvantului dat (in cazul de fata sisetmului), atunci decazi din calitatea de om onorabil, care-si respecta cuvantul. Din momentul in care ai ales, liber fiind inaintea alegerii, nu mai esti liber ulterior si nici stapan pe deciziile tale dupa aceea. Inainte de a ajunge sa devii o persoana cu notorietate politica si publica, sau o personalitate politica cum spun unii cu o emfaza ridicola, esti trecut prin “furcile caudine” ale sistemului. Asa cum romanii trebuia sa treaca printr-un defileu (in 321) unde nu se gasea apa, si fiind nevoiti sa-si negocieze iesirea din defileu, tot asa si omul politic e nevoit sa-si negocieze (cu sistemul) iesiera din “defileul” anonimatul politic. In orice individ (la unii mai mult, la altii mai putin) exista o doza de ambitie politica, care constituie insusi resortul ce-l determina sa vrea sa negocieze cu sistemul intrarea lui in arena competitiei. Opinia publica, sau electoratul, nu alege decat ceia ce i se ofera – adica nu el are initiativa, el avand mai curand un rol pasiv. Oferta, deci initiativa si actiunea, e o treaba facuta de sistem. Sistemul asta, si nu numai in asta de acum, e o tagma de oamnii destul de bogati, sireti si cu veleitati aristocratice. Ca sa se stie ca existi, ai nevoie de mass-media (in special televiziunile) care sa te “recomande” publicului, iar mass-media le apartine lor, acestor neo-aristocrati. Dar, e nevoie sa ne intrebam, deschis, obiectiv si cu sinceritate, de ce ne-ar recomanta instituiile respective, in proprietatea si administrarea lor, pe noi; sau anume pe cineva. Evident ca asta se face din interes; adica pe principiul “ce-mi dai, ca sa-ti dau”. Dar care e interesul domniilor lor ? Aici e aici. Imparatii romani, ca si liderii de azi ai popoarelor, aveau doua alternative ce le conditionau deciziile politice: 1. fie sa fie de partea poporului; 2. fie sa fie de partea armatei. Ce se intampla in fond si care era contradictia, opozitia, intre cele doua categorii de cetateni. Miza era intotdeauna, ca si acum, una pecuniara. Ca sa satisfaci armata, adica sa-i maresti solda, erai nevoit sa pui bir (adica taxe si impozite) pe popor; si in acest fel atragandu-ti ura poporului asupra ta; Dar, atragand-ti ura poporului, riscai sa apara un alt ambitios (politic) si sa-ti ia locul, fructificant pozitia ta fragila in raport cu poporul. Nu exista un risc mai mare pentru un dictator (Ceausescu n-a inteles treaba asta si de aici i s-a tras moartea prin executare) decat sa fie in dizgratia poporului, sa fie indezirabil propriului popor. Atunci el devine extrem de vulnerabil in fata unor ambitiosi care vor sa-i ia locul. Daca, dimpotriva, nu dai armatei satisfactie (materiala, desigur), sprijinindu-te pe popor, atunci nu mai are cine te apara; si astfel aluneci din lac in put. Neagoe Basarab, in “Invaturile catre fiul sau, Teodosie”, ii recomanda acestuia sa aiba grija ca un domn sa nu fie sarac, caci “porumbeii” (spunea el armatei, in metafora), adica cei ce-ti apara domnia, astepta de la tine “graunti”. Asa e si acum, cu deosebirea ca in locul armatei (din vremea romanilor) avem ceia ce numim noi “sistem”, o tagma de oameni (o minoritate de fapt) bine insurubata in articulatiile de putere ale societatii. Nu te accepta aceasta tagma (minoritara ca numar), nu devii un probabil candidat, si daca nu devii un candidat, nu devii nici presedinte. Fara “scrisoarea de recomandare” din partea sistemului, fara unda verde data de acestia, nu ajungi sa candidezi in vecii vecilor. Dar “sistemul’ nu risca cu tine fara sa-si ia, in prealabil, o garantie sigura, o ipoteca pentru creditul pe care ti-l acorda politic. Ei bine, acea garantie constituie ceia ce mai tarziu poate fi obiectul unui posibil santaj. Aceasta “ipoteca”, pe care trebuie s-o accepte pretendentul, insetat de glorie politica, este firul (sau firele) prin care te misca ca pe o papusa in delirul (uneori disperarea) agorei, a opiniei publice. O sa va intrebati, ce-i de facut ca sa se iasa din aceasta morisca ? Raspunsul este ca nu se poate iesii din acest vesnic “sah la rege” pe care sistemul il da liderilor politici.. Cei puternici si bogati vor exact contrariul a ceia ce vor cei slabi si saraci; respectiv sa-si insuseasaca fiecare cat mai mult din felia “valorii adugate”, rezultata din activitatea economica, numita PIB. Poporul (prin popr intelegand acea majoritate covarsitoare a unei natiuni) va fi intotdeauna cel sacrificat, cel inselat, cel mintit. Liderii mimeaza binele celor multi si urmeaza cu zel binele celor putini (si bogati). Binele celor multi si saraci nu este decat arare ori convergent, din nefericire, cu al celor putini si bogati, fiindca miza e una si aceiasi: fiecare vrea sa ia felia mai mare din tortul PIB-lui. Ca cei putin si bogati castiga, asta se poate dovedii numai uitandu-ne la structura (de repartitie) a PIB-lui. Din intreg PIB-ul Romaniei, de pilda, o treime o reprezinta salariile (partea ce revine celor multi si saraci), in timp ce doua treimi o reprezinta renta asupra capitalului, asa-zisul “venit rezidual”: profitul (ce apartine celor putini si bogati). Liderii politici, prizonieri ai sistemului, joaca dupa muzica tarafului celor bogati. Basescu, in ciuda la ce spune unul si altul, este si el tot un “prizonier” (ca si Emil Constantinescu) si n-avea cum sa nu fie “invins”. De fapt el nici macar n-a fost invins, in sensul de surpriza, daca plecam de la ideea ca asa trebuia sa se intample. Ceia ce se intapla la modul cel firesc, si fara surprize, e o devenire a normalitatii. |