132 raspunsuri la acest subiect

[ionik76]

E pentru prima data cand am curaj sa scriu pe un forum despre asta. Mai mult, e pentru prima data, dupa mult timp, cand am curaj sa ma destainui cuiva. Dar o fac pentru ca simt ca nu mai pot.
Dupa aproape 16 ani, sunt inca obsedata de prima mea dragoste. Stupid, absurd, patetic si trist. Dar adevarat. Cumplit de adevarat. N-o sa povestesc aici in amanunt ce-a fost, sau mai degraba ce n-a fost, pentru ca n-am avut propriu-zis o relatie. Eram colegi de liceu, in clase paralele mai exact si, pe scurt, eu m-am indragostit de el, in timp ce el era indragostit de alta. Mai mult decat cateva discutii ocazionale si un joc nesfarsit si periculos de priviri pe coridoarele liceului, pe care acum l-as numi flirt in toata regula, n-a fost niciodata nimic mai mult intre noi. Si asta timp de trei ani de zile. Un joc de-a soarecele cu pisica, pe care am crezut ca-l pot stapani, numai ca m-am inselat ingrozitor... Cand am realizat in cele din urma pericolul, era deja prea tarziu. Ma implicasem deja prea mult, devenisem dependenta de el, ma topeam in prezenta lui, mi se taiau picioarele, uitam sa respir si mi se facea rau.
Cand n-am mai rezistat, i-am spus ce simt pentru el, si poate ca am gresit, dar asa am crezut atunci ca e corect fata de amandoi. In trei ani de zile nu mi-a spus niciodata ca nu ma place si ca nu si-ar dori o relatie cu mine, dar nici ca si-ar dori. S-a multumit sa se joace cu mine, cu sufletul si cu mintea mea, magulit mai mult ca sigur in ego-ul lui barbatesc. Recunosc insa ca nici mie nu mi-a displacut jocul, m-am implicat de buna-voie si mi-am asumat consecintele. N-am stiut insa ca avea sa doara atat, ca avea sa dureze atat de mult ! Ma gandesc doar ca noi doi ne-am intalnit in cel mai nepotrivit moment, in cele mai nepotrivite imprejurari, cand el nu avea ochi pentru mine si nu era pregatit sa se implice intr-o alta relatie. Mai mult, cu siguranta l-am speriat marturisindu-i ce simteam pentru el. Nu mi-a oferit practic nici cea mai mica sansa - nu mi-a dat sansa sa-l cunosc cu adevarat, a refuzat fara nici o explicatie sa ma cunoasca si n-a fost dispus sa incerce. Poate ca n-ar fi mers, poate ca as fi descoperit ca nu e cel de care am nevoie, dar as fi stiut cel putin ce pierdeam.
La banchetul de sfarsit de liceu m-am dus hotarata sa-l infrunt si sa ma distrez cat puteam mai bine alaturi de colegii mei. Ce am descoperit insa... a fost dincolo de orice asteptari. Am descoperit un om trist si nesigur pe el, un om care a cautat toata noaptea sa fie in preajma mea, care se agata cu disperare de ochii mei, incercand parca sa-mi spuna ceva, un barbat in ochii caruia am citit atunci pentru prima data dorinta, dansand sub privirile lui insistente si fierbinti, in ochii caruia am citit gelozia cand dansam in bratele colegilor de clasa, un barbat in ochii caruia am citit o adanca tristete cand, stand fata in fata, ne priveam lung ascultand „Can’t live without you”... Au fost momente magice, de genul celor pe care le vezi in filme sau despre care citesti in carti, momente in care gasindu-ne fata in fata, ne vorbeam din priviri, momente in care, trecand unul pe langa celalalt si atingandu-ne intamplator, tresaream electrizati. L-am invitat la dans, terorizata de gandul c-ar fi putut sa ma refuze, si n-am sa uit niciodata surpriza de pe chipul lui, luminat deodata de un zambet larg, de bucurie abia stapanita, dupa cum n-am sa uit expresia de pe chipul ei, cand el, acceptand sa danseze cu mine, a refuzat-o pe ea... Sunt lucruri pe care le-am simtit plenar si pe care le-au vazut, cu uimire, si altii (prieteni, colegi).
A doua zi m-am trezit ca dintr-un vis frumos. Si am facut o mare greseala: l-am sunat. Vroiam sa stiu, sa aflu de la el ce se petrecuse. La capatul celalalt al firului mi-a raspuns un alt om, schimbat la 180 de grade. O voce rece si straina mi-a spus sec „Sa stii ca n-a fost nimic !” Am simtit ca se prabuseste cerul peste mine. In disperarea mea, am plusat, hotarata sa joc totul pe o singura carte si l-am intrebat daca nu crede c-am putea s-o luam cumva de la inceput. Mi-a raspuns la fel de sec si rece „Nu. E mai bine asa.” As fi vrut sa-l intreb pentru cine, dar n-am mai avut putere. Stiam ca se terminase. Nu intelegeam insa de ce. Si n-am inteles nici pana astazi.
Nici nu stiu cum am reusit sa iau bac-ul si admiterea la facultate. Cred ca numai instinctul de consevare m-a ajutat atunci sa merg mai departe. Ceea ce, din pacate, nu mai pot afirma acum... Am incercat sa ma resemnez si sa-mi vad de viata. Din fericire, sau din nefericire, nu ne-am mai intalnit, desi locuiam in continuare in acelasi oras si invatam in cadrul aceleiasi universitati. L-am mai vazut de cateva ori, pe strada, dar nici macar nu m-a salutat, desi stiam ca ma vazuse si el. Peste vreo doi ani i-am trimis o felicitare de Craciun in care i-am spus ca nu am resentimente fata de el si i-am cerut sa ma ierte pentru ca eu eram cea care gresise. Cum si ce anume gresisem nu stiu, dar e clar ca ajunsesem sa iau asupra mea toata vina pentru situatia in care ma gaseam. Imi reprosam ca poate ar fi trebuit sa-l caut, imi reprosam ca renuntasem prea usor si nu avusesem curaj sau nu stiusem cum sa lupt pentru el si pentru dragostea mea. Nu mi-a dat nici un semn. Desi nu-i cerusem un raspuns, speram totusi undeva, intr-un colt de suflet. N-a facut-o.
Respingeam orice barbat care cuteza sa se apropie de mine, in toti il vedeam pe el, el era pentru mine barbatul ideal, singurul langa care vroiam sa-mi traiesc viata. As fi vrut sa-l caut, l-as fi implorat sa ma asculte, i-as fi cazut in genunchi, dar imi era teama de reactia lui si mai aveam totusi ramas un strop de mandrie. Poate ca am gresit ca n-am facut-o, poate ca n-am stiut sa lupt pentru dragostea asta, poate ca daca totusi il cautam atunci si ii ceream sa lamurim lucrurile o data pentru totdeauna, nu ajungeam acum aici.
Cativa ani am suferit ingrozitor, mai aveam putin si ajungeam la nebuni, eram o epava, actionam in virtutea inertiei, ca un robot, si nu de putine ori m-am gandit la sinucidere... A venit insa un moment in care am avut puterea sa spun „Stop!” si am hotarat ca sunt datoare sa-mi traiesc viata. Cu sau fara el. Si din acel moment mi-am dorit cu toata puterea sa pot iubi din nou si sa cunosc dragostea asa cum trebuie ea sa fie: sa dau si sa primesc deopotriva. N-a fost usor, si va marturisesc ca a trebuit sa-mi inchipui ca a murit ca sa pot merge mai departe.
L-am cunoscut pe sotul meu si i-am permis inimii sa se indragosteasca din nou. Privind acum in urma, dupa aproape 8 ani de casnicie si 10 ani de cand suntem efectiv impreuna, pot sa afirm cu mana pe inima ca m-am casatorit din dragoste, mi-am iubit sotul si chiar am crezut in viitorul nostru impreuna, si chiar am mai trait cateva experiente de „indragosteala” fata de alti barbati, inainte si chiar dupa ce l-am intalnit pe sotul meu, dar cu aceeasi sinceritate pot sa afirm si ca n-am simtit totusi niciodata pentru nimeni ce simtisem odata pentru... celalalt. Niciodata aceeasi pasiune, niciodata sentimentul ca nu as putea respira in absenta lui, niciodata... Imi amintesc ca la cununia noastra religioasa nu am simtit nici cea mai mica emotie la gandul ca ma legam pe vecie de cel care-mi devenise sot in fata oamneilor si in fata lui Dumnezeu, dar stiu cu certitudine ca daca in dreapta mea ar fi stat atunci celalalt, as fi murit si as fi inviat inapoi de fericire. Si oare ce inseamna pana la urma sa simti ca ti-ai intalnit, cu adevarat, jumatatea ?
Lucrurile pareau ca au intrat pe fagasul lor normal, la catva timp dupa casatorie ne-am cumparat apartamentul nostru, pe care ni l-am aranjat dupa bunul nostru plac, a venit apoi primul copil, apoi al doilea... Credeam ca m-am vindecat si chiar reuseam sa privesc in urma cu detasare. Cel putin asa credeam. Despre el nu mai stiam nimic, cu exceptia catorva informatii disparate de pe la fostii colegi, printre care si aceea ca se despartise de mult de prima lui dragoste si era inca, dupa multi ani, singur. Stiam de altfel ca ea se casatorise intre timp cu altcineva, avea si doi copii, de-a lungul anilor au existat cateva coincidente stranii care ne-au adus fata in fata si ne-au pus in situatia de a ne vorbi, ca si cum nu am fi avut niciodata nimc de impartit, ba chiar, culmea ironiei, ne-am intalnit la maternitate in ziua in care eu nascusem primul meu copil si ea pe cel de al doilea.
Desi initial m-am considerat norocoasa ca mi-am gasit linistea si confortul interior alaturi de un barbat care ma iubea si de doi copii minunati, in timp ce el era inca singur, la un moment dat am realizat ca ma amageam. Viata mea era o mare minciuna. Nu il uitasem niciodata, il iubeam inca, imi era un dor crancen de el si nu eram fericita. Traiam doar iluzia fericirii si a familiei perfecte. Cred ca problemele de zi cu zi, neajunsurile, rutina inerenta, depresia postnatala cu care incepusem sa ma confrunt dupa nasterea primului copil, frustrarile pe care le resimteam pentru ca nu reusisem sa ma realizez profesional asa cum visasem, toate astea s-au adunat in timp si am ajuns incet-incet sa ma instrainez de sotul meu si sa ma gandesc tot mai mult si mai intens la prima mea dragoste. Imi doream cu disperare sa-l revad, sa-i vorbesc, aveam atatea intrebari fara raspuns, dar mai presus de toate aveam nevoie de el, intotdeauna avusesem, nimic nu se schimbase, nu incetasem nici o clipa sa-l iubesc si aveam atata nevoie sa-i spun asta ! Eram dispusa chiar sa accept o aventura cu el, cred ca as fi fost in stare sa-mi parasesc si sotul pentru a fi cu el, sincer nu stiu pana unde as fi fost in stare sa merg in acea nebunie si doar gandul ca si-ar fi putut face o impresie nu tocmai ortodoxa despre mine m-a facut sa ma abtin si sa nu-l caut.
L-am gasit insa pe un site de socializare si n-am putut rezista sa nu-i trimit un mesaj. Nu mai retin exact ce i-am scris, in orice caz am incercat sa-l compun cat mai impersonal si inofensiv cu putinta, l-am intrebat ce mai face, daca e bine si i-am spus ca mi-ar face placere sa mai vorbim din cand in cand... Nu mi-a raspuns. Asa am ajuns la amara concluzie ca ma evita si nu pot sa nu ma intreb : de ce? Dincolo de toata durerea pe care o resimtisem cand am vorbit ultima data cu el, ne despartisem totusi ... amici.
Am renuntat sa-l mai caut si am incercat, taras-grapis, sa-mi vad mai departe de viata mea, desi ma simteam mizerabil, el era in mod constant prezent in sufletul meu, in gandurile mele, in viata mea de zi cu zi.. Am incercat sa-l uit. N-am reusit niciodata. Nici macar nu-l pot uri. In cele mai neasteptate momente apare din nou in mintea mea, in sufletul meu, bulversandu-ma.
In urma cu un an am aflat intamplator, din presa, ca s-a casatorit. Desi nu mai stiam de multa vreme nimic despre el, eram constienta ca exista posibilitatea sa se fi casatorit sau macar sa fie implicat intr-o relatie. Si totusi, timp de cateva zile am fost efectiv in stare de soc. Cred ca totusi undeva, in subconstient, mai speram intr-o minune, si abia atunci am realizat cu adevarat ca il pierdusem pentru totdeauna. Ironia sortii face ca, prin prisma profesiei, o cunoscusem pe viitoarea lui sotie cu cateva luni inainte de casatoria lor, evident fara sa banuiesc macar cine era !
Mi-e greu sa descriu ce simt la gandul ca e barbatul altei femei, la gandul ca o alta se bucura de viata alaturi de el cand nimeni nu-si dorise asta mai mult decat mine, la gandul ca imparte cu altcineva micile bucurii si necazuri ale oricarei casnicii si lucrurile banale ale vietii de zi cu zi, la gandul ca face dragoste cu ea, asa cum un sot face dragoste cu sotia lui, ca vor avea copii impreuna, cand eu nu-mi dorisem altceva mai mult decat sa am un copil cu el !
Inutil sa mai spun ca in tot timpul asta relatia cu sotul meu s-a degradat tot mai mult, casnicia mea e in deriva si eu o iau razna ! Nu ma mai pot bucura de nimic, nici macar de copiii mei ! As vrea sa pot spune ca stiu cum sa-mi continui viata, dar nu pot. Nu pot sa nu ma gandesc ca viata mea ar fi fost cu totul altfel daca eram impreuna, eu insami as fi fost cu totul alta, stiu ca as fi reusit sa fiu tot ceea ce nu sunt acum, si mai presus de toate stiu ca alaturi de el as fi fost pe deplin implinita si fericita. Si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la el cand mi-e greu, sa nu-mi doresc sa-i simt bratele in jurul meu cand sotul meu se aprope de mine, sa nu-mi doresc sa se intample o minune desi stiu ca minunile nu se intampla asa, oricum, oricui, si ca pentru mine sa ma casatoresc cu barbatul viselor mele ar fi fost prea frumos ca sa fie adevarat.
Asa se face ca de mai bine de un an de zile traiesc un cosmar, o viata dubla – in viata de zi cu zi sunt eu, cea de acum, sotie, si mama, si nefericita.... in cealalta viata sunt insa asa cum as vrea sa fiu, si sunt impreuna cu el. Stiu ca e o nebunie, dar numai asa simt ca pot face fata. Stiu ca e doar un refugiu, un paravan, o fantasma, dar nu am puterea sa ma opresc. Sa ma refugiez alaturi de el intr-o lume perfecta a devenit drogul meu de zi cu zi.
Da, imi insel sotul, casnicia mea a fost si este o mare minciuna, viata mea toata e o minciuna, imi insel sotul cu o himera si nici macar nu sunt fericita !
Nu stiu pana cand si pana unde voi mai putea continua in felul asta. Uneori simt ca as face orice ca sa-mi schimb soarta, as apela la vraci, la magia neagra, mi-as vinde si sufletul daca as sti c-as primi in schimb o alta viata alaturi de el, iar alteori ma simt atat de obosita si nu-mi doresc decat sa pot sterge tot cu buretele si sa o iau de la inceput. Pentru ca nu mai pot. Pentru ca as vrea sa reusesc sa nu ma mai gândesc în fiecare clipa la el, întrebându-ma ce face, daca e bine sau daca nu cumva are gripa, daca e singur sau poate face dragoste cu ea, as vrea sa existe macar un Craciun pe care sa nu-mi doresc sa-l petrec cu el, as vrea sa ma pot bucura de toate momentele frumoase pe care mi le ofera viata fara sa-mi doresc sa le împart cu el, as vrea sa nu-mi mai zboare gândul la el de fiecare data când ma simt trista si coplesita, dorindu-mi cu disperare sa ma strânga în brate si sa-mi sopteasca ca va fi bine, as vrea sa pot face dragoste cu sotul meu fara sa-mi imaginez ca sunt de fapt cu el, as vrea sa nu ma mai doara atât gândul ca nu va fi niciodata al meu, as vrea sa-mi pot schimba viata asta cu alta în care sa fiu iubita de el sau macar cu una în care el sa nu fie, as vrea sa pot da timpul înapoi si sa nu-l fi întâlnit niciodata si simt ca nu mai am putere si nu mai pot sa tin in mine toate aceste sentimente pe care le ascund pana si de mine insami !
Si nu mi se pare drept ca el nu stie nimic, as vrea sa-i pot spune toate astea fara teama de a fi inteleasa gresit si judecata, si mi-e groaza ca as putea muri intr-o zi, maine sau peste 50 de ani, fara ca el sa stie macar cat l-am iubit ! Fara sa stie ca inca il mai iubesc ! Poate ca e convins ca mi-a trecut de mult, poate ca nici nu-si mai aminteste de mine, poate ca nici nu realizeaza cat rau mi-a facut ! Si nu e drept !
Stiu ca noi doi nu avem nici o sansa, culmea e ca respect casnicia lui mai mult decat o respect pe a mea si n-as putea niciodata sa intervin intre el si sotia lui ! Numai gandul ca el si ea sunt legati pe vecie in fata Celui de Sus imi da fiori pe sira spinarii ! Si daca acum as avea destul curaj ca sa renunt la casnicia mea, stiu ca n-as putea trece peste faptul ca e, si el, casatorit. Asta e, intr-adevar, cumplita realitate: iubesc barbatul altei femei, iar eu sunt femeia altui barbat ! N-as fi crezut niciodata ca poti iubi atat pe cineva, dincolo de timp, dincolo de tot ce ti-a rezervat, bun sau rau, viata ! E dragoste, asa cum trebuie sa fie dragsotea adevarata, sau doar obsesie ? Si daca e dragoste, si e o dragoste pentru care multi poate m-ar invidia ca am trait-o, la ce bun ?
Paradoxul e ca stiu ca n-are nici o logica ce simt, stiu ca e total gresit ce fac, ca nu e bine, nici sanatos, nici moral, nici crestinesc, stiu ca poate n-ar trebui sa dau doi bani pe el pentru felul in care s-a purtat cu mine, stiu ce-ar trebui sa fac si totusi nu stiu cum, n-am nici o putere sa actionez cumva, parca sunt posedata ! O prietena imi spunea odata, cu ani in urma, ca ce simt eu nu e altceva decat pura dorinta refulata si ca singura solutie ca sa ma vindec ar fi sa ma culc o data cu el si sa ma racoresc in felul asta pentru totdeauna. Poate ca avea dreptate. Si ce-as putea sa fac ? Sa ma duc la usa lui si sa-i spun, dupa atatia ani, „Buna ! Ce mai faci ? Stiu ca esti casatorit, si eu sunt maritata, am si doi plozi, dar nu te-am uitat, te iubesc inca, te doresc si am fantezii cu tine, asa ca fa, te rog, ceva in legatura cu asta, ca nu mai rezist ! Culca-te cu mine ca sa ma vindec de tine !” ?
Ma gandesc ca intr-adevar el e singurul care detine solutia, el singur are raspunsurile la toate framantarile si dilemele mele, dar cum sa ma fac inteleasa ? Chiar si simplul fapt de a-l cauta si a-l ruga sa avem o discutie transanta apare, dupa atatia ani, absurd si aproape imposibil. Cu siguranta nici nu-si mai aminteste de mine, as aparea in ochii lui ca o psihopata si in cel mai bun caz m-ar trimte sa ma tratez. Cum ar putea intelege prin ce trec, daca n-a inteles nici macar in urma cu 16 ani ce simteam pentru el ? Ma gandeam uneori ca poate singura solutie sa-l fac cumva sa inteleaga ar fi sa-i pun in brate toate jurnalele pe care le-am scris in anii astia !
Vreau sa ma pot bucura de viata, de copiii mei, vreau sa fiu fericita, nu vreau si nu pot sa accept ca el a fost unica si adevarata mea dragost, ca el a fost unica mea sansa la fericire si ca niciodata viata mea nu va mai avea nici un rost pentru ca el nu va fi niciodata al meu !
Ma obsedeaza si nici macar nu stiu daca vreau sa-mi treaca. Dar am obosit.
Ce sa fac ? Ce-ar fi trebuit sa fac ? Unde am gresit ?

[My_Lady0091]

---

Blackmoon Lady&lipishtocul

Citat:

" Daca vrei sa indrumi pe cineva incepi cu invataturile si sfarsesti cu pildele.."-L.A.Seneca

[CorinaDani]

buna,

probabil ai ramas "agatata" in trecut, la varsta adolescentei si a primei iubiri, pe care din pacate el nu ti-a impartasit-o.

faza de la banchet cu siguranta s-a intamplat pentru ca el se certase cu prietena din acea perioada, sau aflase ca il inseala cu altul si a vrut sa se rezbune pe ea; pe tine doar te-a acceptat in acea seara, ai fost umarul pe care s-a putut sprijini cateva momente sau, si mai rau, "unealta" prin intermediul careia s-a razbunat pe prietena lui. la acea varsta (17-18 ani) cam asa se comporta "pustanii", ca nu le pot spune barbati.

e foarte posibil ca atunci, in trecut, cand el te-a respins, tu sa fi facut o forma de depresie, pe care o duci si acum in carca. gandeste putin la rece : daca ar fi fost el jumatatea ta, viata v-ar fi adus intr-un fel sau altul impreuna, sau poate si el ar fi fost obsedat de tine, te-ar fi cautat, v-ati fi regasit in cele din urma.

voi ati trait doar cateva ore magice intr-o seara de banchet. atat. erati doar niste adolescenti in care hormonii tropaiau, dragostea plutea in aer. restul sunt doar fanteziile tale. pentru el a fost doar un joc.

chiar tu recunosti : "Cred ca problemele de zi cu zi, neajunsurile, rutina inerenta, depresia postnatala cu care incepusem sa ma confrunt dupa nasterea primului copil, frustrarile pe care le resimteam pentru ca nu reusisem sa ma realizez profesional asa cum visasem, toate astea s-au adunat in timp si am ajuns incet-incet sa ma instrainez de sotul meu si sa ma gandesc tot mai mult si mai intens la prima mea dragoste."

ar trebui sa discuti cu un psiholog despre aceasta obsesie a ta sau despre aceasta nevoie acuta de a evada din realitate si a trai intr-o lume iluzorie. ar fi timpul sa afli de ce nu lasi aceasta amintire acolo unde ii este locul, in trecutul tau, un capitol frumos dar inchis. gandeste-te ca toata aceasta lume paralela in care traiesti ti-ai construit-o in jurul imaginii idealizate pe care o ai despre el, cand de fapt tu nici nu stii foarte multe despre el, despre familia lui, despre viata pe care a avut-o pana acum.

si iarta-ma ca te intreb direct : sotul si copii tai cu ce sunt vinovati, de nu pot avea langa ei sotia, respectiv mama pe care o merita ? doar pentru ca tu visezi cu ochii deschisi la ce ai fi putut avea nu-ti da dreptul sa-i "pedepsesti" pe ei in acest fel; cu ce ti-au gresit ei, in afara faptului ca exista si sunt actuala ta familie ?

felicitari pentru modul in care ai scris, chiar ai talent...

te rog sa n-o iei personal sau sa te superi pentru cele scrise mai sus. pur si simplu asa am vazut si simtit eu situatia, din exterior, pornind de la cele scrise de tine. ce e in sufletul si in mintea ta, e cu totul alta poveste...e trist ca nu te poti bucura de viata, de tot ce ai in prezent, in viata reala, si visezi la o himera...


Corina - mami de printesa Lori ( 25.06.2007 )

"Oamenii eficienti sunt cei mai mari lenesi, dar sunt niste lenesi inteligenti" (David Dunham)

[Fomalhauti]

Titlul tau este foarte bun. Chiar esti obsedata. Dar nu de el, de fostul tau coleg, ci de o imagine pe care ti-ai creat-o pe parcursul anilor.

Eu am baieti de 19 si 18 ani. Cand ma uit la ei si imi dau seama cam care sunt preocuparile lor imi vine sa zambesc cand ma gandesc la marile mele pasiuni din liceu. Ale mele si ale prietenelor mele. Abia acum inteleg ce trebuie sa fi simtit unul din colegii mei cand i-am spus ca il iubesc - cred ca s-a speriat cumplit, saracutul. Si apoi se uita la mine, eu interpretam in fel si chip privirea lui si el probabil privea cu spaima "daca sare asta iar la mine"?

Dar tu ti-ai dori un sfat. Ei, bine, iata sfatul meu:

Cred ca ar trebui sa-i spui sotului tau, nu exact ce ne-ai spus noua ci: "Uite, ma tot intreb ce a devenit prima mea dragoste din liceu. Si as vrea sa ne intalnim cu el si cu sotia lui, sa vad si eu ce era de capul lui." Si apoi pur si simplu sa-l suni pe individ si sa-i spui ca iti amintesti de el si ai vrea sa vina intr-o zi la voi la masa, cu sotia. Sa-i spui ca i-ai povestit sotului tau de el si ar vrea sa-l cunoasca. Si nu cred ca o sa ti se opreasca respiratia, cred ca vei fi chiar dezamagita.

Eu i-am povestit sotului meu cate ceva despre fostii mei prieteni. In general relatiile mele cu ei incepeau cu multa simpatie. Cu unul din ei ne-am vizitat o perioada si inainte si dupa casatoria lui. Si intotdeauna am vorbit deschis despre faptul ca am fost candva prieteni.

Cu tipul caruia i-am spus in liceu ca il iubesc (si atat) m-am intalnit cand am implinit 20 de ani de la terminarea liceului. I-am spus cu seninatate sotiei lui "Mie in liceu mi-a placut de sotul tau." si ea a ras, m-a luat de brat, amical si mi-a spus "Te iert.".

Si cu prima dragoste (din clasa a cincea! Mai, am fost precoce) am vrut neaparat sa ma intalnesc...

Iti povestesc mai tarziu, acum a venit fi-miu (ala de 19 ani) si ma da la o parte de la calculator - sa joace jocuri....

[oana_lex82]

Cam ce simti tu pt fostul tau coleg simt eu pt sotul meu...cu mica diferenta ca eu il am langa mine...deci daca tu esti obsedata inseamna ca acum suntem doua!!!

Nu stiu ce sfat sa-ti dau...

[A_driana]

oana, da tu pe langa ionik, ai ,obsesia' langa tine...

si eu cred ca esti obsedata de o iluzie, de imaginea lui.....probabil daca l-ai vedea cum ii el in realitate, te-ar lasa rece....sau nu...
si eu aveam un pitic, tot cu un coleg de liceu, dar cu trecerea anilor a ramas o amintire, desi ne vedem in fiecare an...


Adriana, mamica pufarinului David

[ionik76]

Citat:

citat din mesajul lui CorinaDani probabil ai ramas "agatata" in trecut, la varsta adolescentei si a primei iubiri, pe care din pacate el nu ti-a impartasit-o. faza de la banchet cu siguranta s-a intamplat pentru ca el se certase cu prietena din acea perioada, sau aflase ca il inseala cu altul si a vrut sa se rezbune pe ea; pe tine doar te-a acceptat in acea seara, ai fost umarul pe care s-a putut sprijini cateva momente sau, si mai rau, "unealta" prin intermediul careia s-a razbunat pe prietena lui. la acea varsta (17-18 ani) cam asa se comporta "pustanii", ca nu le pot spune barbati. e foarte posibil ca atunci, in trecut, cand el te-a respins, tu sa fi facut o forma de depresie, pe care o duci si acum in carca. gandeste putin la rece : daca ar fi fost el jumatatea ta, viata v-ar fi adus intr-un fel sau altul impreuna, sau poate si el ar fi fost obsedat de tine, te-ar fi cautat, v-ati fi regasit in cele din urma. voi ati trait doar cateva ore magice intr-o seara de banchet. atat. erati doar niste adolescenti in care hormonii tropaiau, dragostea plutea in aer. restul sunt doar fanteziile tale. pentru el a fost doar un joc. chiar tu recunosti : "Cred ca problemele de zi cu zi, neajunsurile, rutina inerenta, depresia postnatala cu care incepusem sa ma confrunt dupa nasterea primului copil, frustrarile pe care le resimteam pentru ca nu reusisem sa ma realizez profesional asa cum visasem, toate astea s-au adunat in timp si am ajuns incet-incet sa ma instrainez de sotul meu si sa ma gandesc tot mai mult si mai intens la prima mea dragoste." ar trebui sa discuti cu un psiholog despre aceasta obsesie a ta sau despre aceasta nevoie acuta de a evada din realitate si a trai intr-o lume iluzorie. ar fi timpul sa afli de ce nu lasi aceasta amintire acolo unde ii este locul, in trecutul tau, un capitol frumos dar inchis. gandeste-te ca toata aceasta lume paralela in care traiesti ti-ai construit-o in jurul imaginii idealizate pe care o ai despre el, cand de fapt tu nici nu stii foarte multe despre el, despre familia lui, despre viata pe care a avut-o pana acum. si iarta-ma ca te intreb direct : sotul si copii tai cu ce sunt vinovati, de nu pot avea langa ei sotia, respectiv mama pe care o merita ? doar pentru ca tu visezi cu ochii deschisi la ce ai fi putut avea nu-ti da dreptul sa-i "pedepsesti" pe ei in acest fel; cu ce ti-au gresit ei, in afara faptului ca exista si sunt actuala ta familie ? felicitari pentru modul in care ai scris, chiar ai talent... te rog sa n-o iei personal sau sa te superi pentru cele scrise mai sus. pur si simplu asa am vazut si simtit eu situatia, din exterior, pornind de la cele scrise de tine. ce e in sufletul si in mintea ta, e cu totul alta poveste...e trist ca nu te poti bucura de viata, de tot ce ai in prezent, in viata reala, si visezi la o himera...

Asa cum am mai spus, stiu ce se intampla cu mine. Stiu ca am ramas agatata in trecut si ca visez la o himera. Problema e ca nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare. Intr-adevar, sunt consienta ca daca era facut sa fim impreuna, probabil ca undeva, candva, ne-am fi regasit si totodata sunt constienta ca n-a facut altceva decat sa se joace cu mine, am si spus-o chiar, ba, mai mult, ca s-a folosit de mine. Stiu si asta, nu sunt naiva. Sau nu mai sunt. Ceea ce nu inteleg este de ce si acum peste ani, ma evita. De ce refuza sa dea ochii cu mine si sa accepte o discutie cu cartile pe fata, ca intre doi oameni maturi. Cred, desi poate ma insel, ca asta m-ar ajuta intr-un fel sa imi revin, as avea poate ocazia sa-l vad asa cum este si sa descopar cum gandeste. Sa fie oare faptul ca ma evita din cauza ca isi da seama ca a gresit fata de mine si nu are curajul sa ma priveasca in ochi ?
Nu imi neglijez copiii, sotul da, si culmea e ca nici macar nu ma simt vinovata, si am recunoscut asta, dar fata de copii incerc sa fiu pe cat se poate mama pe care o merita. Ei sunt singurul lucru bun din viata mea in acest moment. Am spus ca eu nu ma pot bucura pe de-a-ntregul alaturi de ei si asta e trist. Pierd cele mai frumoase monete din viata lor si eu sunt in primul rand cea care are de suferit.
Si nu ma supar, fetelor, orice mi-ati spune. Am scris aici pentru ca am nevoie sa aud niste pareri pertinente si obiective. Am nevoie de un dus rece. Nu ma cunoasteti, nu va cunosc. N-am de ce sa ma supar. Va rog sa nu va opriti, pentru ca am nevoie de voi.

[olim]

salutare
eu cred ca ar fii bine sa te duci la un psiholog si sa iti rezolvi problema.
cred ca iti este fff greu prin ce treci, si eu am experimentat o situatie oarecum asemanatoare, doar ca sentimentele au fost reciproce,dar multi ani m-am gandit la el.
se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata

[marius]

Am sa pun intrebarile un pic altfel. Iti vor parea bizare - dar te rog raspunde oricare ar fi raspunsul si numai dupa ce te gandesti.



Prima intrebare:

1. Cat dai pe copiii tai?



Sau altfel formulat:



2. Ce esti dispusa sa primesti ca in schimb sa nu-ti mai vezi niciodata copiii? Niciodata inseamna niciodata.





Eu pur si simplu / Pagina legislativa

[ionik76]

Imi cer scuze, Marius, dar nu cred ca am inteles sensul intrebarilor tale. Ma intrebi cumva daca as fi dispusa sa renunt la copiii mei pentru a fi cu el ? Daca e asa, raspunsul meu e nu. Categoric nu. Nici macar nu am luat vreodata in calcul ipoteza asta. Si nu cred ca asa se pune problema. E absurd, oricat de mult mi-as dori sa fiu impreuna cu acel barbat. N-as renunta pentru nimic in lume si pentru nimeni la copiii mei. Nici macar pentru el. Ei sunt ratiunea mea de a fi. Am facut poate multe greseli in viata, si sa visez atatia an cu ochii deschisi la o himera e poate cea mai mare, dar n-am regretat nici o clipa ca am facut acesti doi copii. Ei sunt cea mai mare realizare a mea, singurul meu vis implinit.
Daca nu asta ai vrut sa afli, atunci te-as ruga sa fii mai explicit.