Am avut o discutie acum citeva saptamini, pe la inceputurile acestui subiect, cu un prieten foarte bun... care m-a contrazis pina in pinzele albe atunci ca exista aceasta captivitate, iar daca exista, nu vine din copilarie, ci omul este cel care e prea slab sa nu se lase prins in greutatile vietii de pe toate planurile. L-am lasat sa vorbeasca, i-am dat dreptate, e un om care a reusit foarte multe sa faca in viata pina acum, desi a plecat din conditii deloc prielnice... mi-a scris aseara ca da, si el este un copil captiv si acum, punind problema asa, intelege de unde ii vin toate problemele, toate starile neplacute prin care trece citeodata si pe care, pina acum, le-a ascuns foarte-foarte bine de nu le-a stiut absolut nimeni. Nu stie ce va face cu aceasta descoperire, dar sigur va trebui sa faca ceva. Asa ca, eu cred ca merita din nou o
si mii de imbratisari
Conchita pentru deschiderea unui asemenea subiect.
Dar sa ne intoarcem la iubire, subiectul meu preferat de altfel
, ca e mai frumos sa discuti despre ea, decit despre captivitate. Si, la urma urmelor, tocmai lipsa acestei iubiri a dus la ea, din pacate.
Citat: |
...deci, pana la urma, iubirea asta e pura cand e agape. si pe pamant, cel mai aproape de iubirea-daruire se apropie calugarii sau sfintii, in orice caz religiosii si misticii, pentru ca ei sunt rupti de toate cele, nu au dorinte pamantesti, nu-i trage nimic in urma cand iubesc. si ei iubesc daruind si rugandu-se mereu pentru altii. sorry iarasi pentru referinta religioasa, dar eu in perimetrul asta ma invart cu metafizica. |
Pe mine nu ma deranjeaza referintele religioase, doar ca pentru mine sint asa cum ai spus tu: adevaruri frumoase, dar care nu se intimpla la mine.
Da, intr-un fel comparatia e buna, pentru ca e frumos si usor sa iubesti neconditionat, sa nu astepti nimic in schimb, sa daruiesti si atit. Dar eu cred ca putini oameni sint in stare sa faca acest lucru, chiar si calugarii pe care i-ai pomenit tu... de aceea se si retrag, pentru ca ei stiu ca nu pot iubi neconditionat in orice conditii
... Asa si cu iubirea, poate ea sa fie oricit de mare si de profunda, cind incepi sa o ajustezi la conditiile vietii pe pamint, iti dai seama ca nu merge... si ori renunti si cauti ceva mai usor de ajustat, ori mergi mai departe... si, in general, te distrugi. Sincer, eu nu am cunoscut mari iubiri care sa mearga in viata de zi cu zi... dar sentimente puternice, divine, de inegalat si care tin toata viata... DA! Aceste sentimente intense si practic de nedescris te inalta spiritual
(intotdeauna am comparat iubirea profunda cu credinta adevarata, indiferent ce nume ii dam Celui in care credem, de aceea ii si invidiez un pic pe cei care au puterea sa se creada cu orice risc in Divinitate si sa se lase in miinile ei - e un sprijin emotional foarte mare cind ai asa ceva la indemina, ma gindesc ca nu ai cum sa te simti niciodata total pierdut in lume), te ajuta sa te descoperi, sa stii care este maximul emotional pe care il poti atinge... te umanizeaza definitiv si pentru toata viata. Dar sint prea mari pentru o viata obisnuita, poate ca de aceea marile iubiri au sfirsituri atit de tragice!
Si... din nou parerea si experienta mea, eu nu cred ca poti sa alegi pe cine iubesti. Singurul argument pe care il aduc este ca daca ar fi asa, e ca si cum ai conditiona-o din start. Poti sa alegi cu cine traiesti, cu cine iti imparti viata, faci copii si e preferabil sa fie asa, nu-ti poti urma numai instinctul cind cladesti un camin... cred, nu stiu. Dar nu pe cine iubesti in adevaratul inteles al cuvintului, nu! Inca nu mi-e clar de unde vine asta, iubirea adica, de ce o anumita persoana si nu altele... dar stiu ca atunci cind vine nu are nici o legatura cu nimic. Si cit reusesti sa o tii in sfera neconditionalului, la fel... Dupa... ce-o fi.
Eu nu sint o persoana credincioasa, religioasa cu atit mai putin, dar mistica da.
Deci nu resping in totalitate nimic care nu e palpabil, ci imi spun ca mai degraba ceea ce nu simt, nu vad, nu inseamna ca nu exista, ci ca limitele sint la mine, la fiinta mea. In perioada in care am iubit asa cum 'trebuie', adica total rupt de orice, impotriva a orice, am crezut cu adevarat ca exista Dumnezeu, ca exista Divinitate... nu am crezut in... ci am fost cel mai aproape de ideea si credinta ca exista. De ce? Pentru ca ceea ce simteam nu era al meu, sau cel putin nu vedeam de unde vine... si cum imi place sa cred ca daca Dumnezeu exista, divinitatea e in noi, in fiecare, si picatura cu picatura se formeaza Intregul... cred ca iubirea numai de acolo pote veni. Si dragostea pentru copiii mei, puterea de sacrificiu pe care o simt in mine in ceea ce-i priveste, daruirea fara sa astept nimic in schimb de la ei, si aceea tot de acolo vine... Si iubirea si daruirea catre sotul meu si catre familia mea in general, tot din acea farima de divinitate pe care o am in mine vine... Altfel nu-mi explic, tot restul din viata mea au venit din mine, le stiu, le cunosc, sint ale mele. Ce am descris mai sus vin cumva din alta parte si nu pot sa pun degetul sa zic de aici. La fel simt ca vine ceva de undeva cind sint copiii bolnavi si ii vad ca sufera, simt cum ma scurg de oboseala dupa nu stiu cite nopti nedormite si cu toate acestea, in mine exista ceva care e mai presus de fiinta mea fizica si chiar mentala: o dorinta de a face orice numai ca ei sa se simta bine, mi s-a intimplat chiar sa pun mina pe locul dureros si sa ma rog, da, sa ma rog... sa iau eu durerea lor, numai sa nu-i mai vad suferind. Si copiii mei au avut dureri obisnuite banale, slava Domnului, dar ma gindesc ca atunci cind ai cu adevarat un copil bolnav, grav bolnav sau cu probleme de orice natura care sint greu de dus, aceste sentimente, aceasta putere si vointa de daruire lor trebuie sa fie muuult mai mare. Sa stiti ca nu bat cimpii, desi sint sigura ca asa pare, dar ceea ce se intimpla in momente de genul acesta este... divin. Omul nu functioneaza in mod obisnuit asa, dimpotriva, ratiunea si limitele pe care le impune si instinctul de supravietuire sint foarte puternice si te tin tot timpul in garda. Dar in momente de genul acesta, ceva te face sa ai incredere absoluta si sa lasi garda jos. Abia atunci esti omul care esti cu adevarat... sau nu esti, depinde de ceea ce esti cu adevarat. De aceea spun ca iubire, atunci cind e lasata cu adevarat libera, te elibereaza si te inalta... stiti voi, timple, stele... acolo unde altfel nu cred ca poti ajunge. Si obiectul acestei mari iubiri poate sa fie variat... pentru ca eu cred ca asta se intimpla si cu artistii, cu scriitorii, cu poetii, cu cei care ne incinta viata, inima si mintea cu creatiile lor. Trebuie sa fii acolo sus sau acolo jos, in contact cu acea farima de divinitate, ca sa poti darui ceva, neconditionat. Pentru ca desi unii artisti au avut sansa sa cistige in timpul vietii ceva de pe urma daruirii lor, ma refer aici la partea materiala, ceea ce daruiesc ei omenirii si ceea ce pun ei in opera lor, nu poate fi nici rasplatit si nici recompensat, orice le-am da.
CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU
Life is just what happens to you, while you're busy making other plans. (John Lennon)