205 raspunsuri la acest subiect

[MissParker]

70% din copii sunt copii cu probleme



afirma psihiatrul Michael Winterhoff. Autorul cartii „De ce devin copiii nostri niste tirani“ ii face responsabili pe acei parinti care vor neaparat sa fie iubiti de copiii lor.



- tradus si adaptat dupa un interviu al revistei Stern -



Michael Winterhoff (53 de ani) este specialist in psihiatrie infantila in Bonn. A studiat medicina in Bonn si se ocupa acum cu tulburarile de dezvoltare ale copiilor si adolescentilor din perspectiva psihologiei de profunzime. Este casatorit si are doi copii.



D-le Winterhoff, cartea dvs. a facut valva. Nu e de mirare: le reprosati parintilor care au un comportament de „parteneriat“ cu copiii lor, ca ar abuza emotional de acestia. Sunt cuvinte dure. Vreti inapoi la educatia autoritara?



Nu asa vreau sa fiu inteles. Nu e vorba de reprosuri si nici de alternativa educatia autoritara sau antiautoritara. Eu sunt psihiatru, nu pedagog. Dar am observat ca foarte multe nu sunt in regula cu societatea asta. Cam 70% din copii sunt cu probleme, cu handicapuri.



Cum ati ajuns la cifra asta?



Exista un test f. simplu: intrati intr-o clasa si rugati-i pe elevi sa-si scoata manualele de germana. Va trebui sa repetati rugamintea de trei ori si pe unii copii nu-i veti determina sa asculte nici cand le veti spune pe nume. O treime din copii sunt absenti, o treime fac altceva, vorbesc, asculta muzica, se plimba prin clasa... Unii elevi se afla astazi din perspectiva dezvoltarii psihologice la nivelul unor copii sub trei ani.



Dar nu e nimic neobisnuit in faptul ca un profesor trebuie sa repete de mai multe ori o cerinta. De ce trebuie sa amestecam aici dezvoltarea psihologica?



Fiindca nu e vorba doar despre faptul ca multi copii sunt cateodata obraznici. E vorba de o discrepanta notabila, care ma preocupa demult in exercitarea meseriei mele de psihiatru: vin la mine parinti plini de bune intentii, care vor sa faca totul pentru copiii lor, familii intacte si complete – de fapt conditii optimale pentru a creste un copil. Si totusi copiii au un comportament in neregula si nu prea au respect fata de nimic. Lasa impresia ca sunt putin handicapati, dar nu sunt. Parintii sunt confuzi, doar ei fac totul pentru copil. Si exact acolo e problema. E o problema a educatiei moderne.



Mai demult era totul mai bine? Cat de mai demult?



Nu mult. In urma cu 20 de ani aveam o alta societate, care lasa impresia unei ordini si limitari mai clare. Si exista un consens evident: copiii erau considerati copii. Raporturile gen parteneriat apareau abia la copiii mai mari, la tineri. Educatia consta in doua sisteme: gandirea traditionala bazata pe ierarhie si gandirea moderna, dupa care copiii trebuie mai intai sa inteleaga de ce ceva este permis sau interzis si sa actioneze pe aceasta baza. De vreo 16 ani incoace copiii mici sunt tratati de parca ar fi adulti.



Ce legatura are asta cu societatea ordonata?



De la inceputul anilor 90 s-a accentuat o bunastare enorma, la care s-a adaugat un progres tehnic urias. Adultii se ocupa mai mult de ei insisi, oamenii au devenit mai egoisti. Aceasta este si din cauza ca societatea ofera tot mai putina orientare si siguranta. Am devenit o societate bazata pe teama, care nu mai este orientata pozitiv catre viitor. Schimbarea asta nu e prea bine suportata, oamenii ar trebui sa-si puna mai multe intrebari legate de sensul vietii si nu sa compenseze prin copii.



Ati identificat trei tipuri de tulburari in relatiile dintre parinti si copii in societatea moderna: parteneriatul, proiectia si simbioza. O abordare complexa. Oare trebuie in ziua de azi sa studiem cu totii psihologia ca sa putem educa un copil?



Bineinteles ca nu. Nu a fost usor de identificat aceste tulburari, dar ele sunt usor de inteles, de aceea am si scris cartea. Aveam ideea asta de cativa ani in sertar. Acum cred ca societatea este pregatita sa inteleaga abordarea mea si sa schimbe ceva.



Dati-ne un exemplu simplu: care este problema cu o relatie de parteneriat?



Copiii mici sunt total depasiti de o asemenea relatie. Creierul lor trebuie mai intai antrenat si acest lucru se poate numai prin repetare, nu prin intelegere. O mama trebuie sa-i spuna copilului ei cam 4 ani de zile in fiecare zi sa-si stranga farfuriile dupa ce mananca. Mamele trebuie sa fie ca o placa stricata de dimineata pana seara. Altfel creierul copilului nu e antrenat suficient.



Suna putin biologist si demodat. De ce e o greseala sa i se explice copilului de ce trebuie stransa masa dupa ce toti au terminat de mancat?



Fiindca structura psihica a copilului trebuie mai intai construita. Imaginati-va un antrenor de tenis care-i explica elevului cum se joaca tenisul. Apoi ii arata cum se joaca. Si apoi e de parere ca elevul e capabil sa joace tenis singur. Insa elevul nu poate. El va avea nevoie de ani intregi in care sa exerseze mereu si mereu aceleasi miscari. El nu invata prin a intelege ce face, ci facand. La fel este si cu copiii mici. Nu e bine sa-i tratam ca pe niste adulti si sa le pretindem sa priceapa si sa decida ei ce trebuie facut.



Din acest motiv considerati ca e gresita libertatea din anumite scoli, unde copiii decid singuri ce vor sa invete. Dar acele Scoli Libere au succes tocmai cu acest concept. Cum va explicati acest fenomen?



E vorba de mai mult decat a invata sa scrii si sa socotesti. Se pune intrebarea: ce anume trebuie sa poata acest om peste 20 de ani? Lui ii va lipsi simtul punctualitatii, al harniciei, al autoritatii. Deja in ziua de azi toata lumea se plange de lipsa de maturitate in pregatirea tineretului. Acesti oameni nu vor avea sanse nici ca adulti, daca nu schimbam ceva la educatia moderna.



Deci materiile benevole duc la o lipsa de maturitate in pregatire?



Nu condamn materiile benevole in general, dar ele trebuie totusi dirijate. Un profesor care-i vede pe copii ca parteneri egali ii va lasa pe acestia sa decida singuri. Copiii trebuie insa vazuti ca si copii si trebuie dirijati, altfel creierul lor nu se antreneaza si in final vor ajunge la terapeut. Mai ales cand se adauga si cea de-a doua tulburare: proiectia. Tot mai multi parinti vor cu orice pret sa fie iubiti de copiii lor.



Si nu e de inteles?



Copiii isi iubesc parintii oricum. Chiar si cand acestia ii bat sau ii abuzeaza. Nu e nici o arta sa fii iubit de propriul copil. Dar e o motivatie problematica sa ai sau sa faci un copil pentru a fi iubit de cineva. Si aici se vede o problema a societatii moderne care nu ofera orientare si aprobare.



De ce devin mici tirani copiii ai caror parinti isi doresc neaparat iubirea acestora?



Fiindca acesti parinti nu mai pot spune nu. Ei se tem sa puna limite si astfel sa nu mai fie iubiti. Este ca intr-o firma: un sef care vrea sa fie iubit nu mai poate fi sef. Si mult mai dificil este de explicat simbioza. Intr-o societate care nu ofera perspective pozitive, tot mai multi parinti isi identifica si isi cauta propriul noroc in persoana copilului lor. Ei traiesc o simbioza. Acesti parinti nici nu mai observa cand copilul lor este obraznic si se simt atacati daca cineva din afara le-o spune. Eu nu ii acuz pe parinti, pe educatori sau pe profesori. Societatea este problema: copiii sunt priviti ca o compensare. Iar asta este abuz.



Sustineti ca ati observat de ani de zile aceste tulburari. Cum se poate elibera societatea din aceste structuri? Care este solutia?



Inca nu s-a ajuns la solutie, abia suntem la nivelul de diagnostic. Toate conceptele pedagogice par sa dea gres. Eu am oferit un inceput de explicatie, care arata ca dilema nu se lasa rezolvata cu concepte pedagogice noi. Fiecare adult are datoria sa verifice singur si autocritic daca el cumva compenseaza ceva prin copilul lui. Abia dupa ce cat mai multi adulti vor realiza acest lucru, putem vorbi de solutii.



Cat timp acordati societatii pentru o asemenea introspectie? Sunteti optimist?



Cartea mea a declansat discutii foarte puternice. E un lucru bun. Daca oamenii recunosc si inteleg aceste structuri, o schimbare va veni relativ repede. Pentru multi oameni afirmatiile mele au fost o confirmare a ceea ce intuiau si ei deja. Cand oamenii se recunosc pe ei insisi si identifica tulburarile respective, asta ofera sansa schimbarii.





Pornind de la ideile din acest articol, precum si din acest articol Trei in unu, as vrea sa discutam despre aceste aspecte. Nu analiza pe text, ci despre ideile sustinute, care mie mi se par foarte pertinente.



De exemplu, eu am sa punctez cazul disfunctional al mamei mele ca sa subliniez principalele caracteristici ale parintilor cu grave deficiente emotionale, care incearca sa compenseze prin copii si astfel abuzeaza de acestia:

• au avut o copilarie nefericita si neaga acest lucru, agatandu-se de iluzia ca au fost iubiti de propriii parinti;



• sunt imaturi si cauta inconstient in orice om iubirea neconditionata a parintilor, pe care nu au primit-o niciodata;



• nu sunt capabili sa-si asume raspunderea pentru propria lor viata si intotdeauna dau vina pe altii pentru propriile greseli;



• sunt inoculati cu principii false de morala ("respecta-ti parintii") si nu suporta nici un fel de conflicte sau pareri contradictorii;



• sunt blocati intr-o mentalitate "alb sau negru"; cine nu e de acord cu ei, ii uraste si le este dusman;



• isi doresc copii pentru a primi in sfarsit iubire neconditionata si nu sunt constienti de adevarata motivatie;



• isi abuzeaza si exploateaza sufleteste copiii si confunda acest lucru cu „iubirea“;



• sunt dependenti emotional de copiii lor, nu au o viata proprie, vor sa traiasca si sa simta „implinire“ numai prin copii;



• vor sa-si controleze copiii asa cum nu au avut controlul asupra propriei lor copilarii;



• oscileaza intre starile de constiinta ale Parintelui (propriul parinte integrat) si Copilului, rareori sunt capabili sa suporte postura de Adult;



• se sustrag din relatia matura cu partenerul si se refugiaza intr-o relatie-simbioza-surogat cu copilul, care se simte astfel obligat sa-si faca fericit parintele;



• sunt incapabili de empatie si de a se pune in pielea copiilor, pe care-i considera inconstient instrumente si surogat al nevoilor lor proprii;



• isi vad in copii inconstient propriii parinti si asteapta de la copii ceea ce nu au primit de la parinti: iubire, respect, intelegere, compasiune etc.;



• duc perfectionismul la extrem si pretind de la copii rezultate exceptionale pentru a se simti ei ca parinti mai valorosi, mai buni;



• nu dispun de o autoritate autentica in fata copiilor si se impun prin manipulare, cruzime sau santaj emotional;



• sunt in mod inconstient gelosi sau invidiosi pe propriii copii, carora le reproseaza avantajele pe care ei insisi nu le-au avut;



• sunt neajutorati in fata vietii si nu sunt capabili de o relatie adulta, matura, reciproca.

Stiu ca, in ciuda procesului de constientizare si maturizare prin care trec datorita terapiei, nici eu nu voi fi ferita de asemenea impulsuri, orice suflet vatamat trece prin asta, dar am incredere si speranta ca prin vigilenta, empatie, iubire autentica si maturitate voi reusi sa dezamorsez mecanismele nocive, astfel incat copilul meu sa fie ferit de ceea ce am trait eu.



Va astept cu opinii, comentarii, completari din experienta proprie. Cu totii mai putem invata si ne putem schimba, iar autocritica inca nu a omorat pe nimeni

Felicia 36+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

[olympia]

Mi se pare de speriat procentul ala de 70%...o fi o exagerare sau nu, o sa aflam cu timpul. Psihiatrul citat ce tine, spune ca se educau mai bine copiii acum 20 de ani. La ei(occident),sau la noi?
In principiu un copil are nevoie de dragoste, de hrana, de un acoperis deasupra capului si de educatie...Pentru ca hrana, acoperisul si educatia sa fie cat mai bune(sau asa ne amagim), parintii alearga mai mult, imputinand timpul in care ar trebui sa-si arate dragostea pentru copii si sa-i educe. Apoi, spun ca au dat, facut, totul si se intreaba de ce nu e bine? De ce copiii se uita la ei ca la niste masini de procurat lucruri, sau ca la niste straini, dar nu-i asculta , nu-i respecta, nu comunica...
Cate din lucrurile pe care le daruim copiilor nostri le sunt cu adevarat necesare, cate din ele nu le luam, numai pentru ca ne-au lipsit cand am fost noi copiii?

[blue eyes]

Felicia, esti ingerul forumului. Eu te admir pentru implicarea ta in educatia copiilor. Am citit ce ai scris si nu pot decat sa aprob ceea ce a spus Michael Winterhoff. Am si comandat cartea. Am si eu o recomandare pentru tine, am dat pe net de: http://www.liliput.c...p?TOPIC_ID=1935



Si eu tot copil abuzat psihic si fizic (nu si sexual, din fericire), traiesc intr-o tara in care copiii sunt niste robotei orientati spre performanta; orientati de catre adulti, clar. Ai mei au noroc, mama lor incearca sa imbine mentalitatea romaneasca cu cea elvetica. Dar ma costa multa energie. Haideti sa va spun cum isi programeaza copiii intalnirile; rar e ceva spontan.

Se suna: "Vrei sa te joci cu mine?" De multe ori li se raspunde "Nu, ca am deja pe cineva la mine, tu nu poti veni". Cand am auzit prima oara asa ceva, le-am zis alor mei, ca nu vreau sa ii aud vreodata cu asemenea raspunsuri; la noi pot veni si 10 copii odata. Copiii se intreaba la telefon intre ce ore se pot juca si respecta acel orar cu sfintenie. Va imaginati ce adulti vor deveni? Captivi ale unor reguli stricte.



Referitor la relatia mea cu ai mei, de putin timp imi dau seama ca nu sunt destul de autoritara si am inceput sa schimb macazul in mod progresiv. Imi dau seama ca trebuie sa le dedic mai mult timp, sa nu mai stau la pc in timp ce ei sunt acasa, am destul timp cand ei sunt plecati.

Din fericire, nu sunt acel tip de mama sufocanta, nu revars pe copii necesitatea mea de implinire umana, merg dupa principiul "lasati copiii sa fie copii!" Chiar in urma cu o saptamana au incercat sa traga de mine, ca sa ne jucam. Le-am explicat ca ar trebui sa se joace impreuna, mami vrea sa citeasca. Unii l-ar putea interpreta ca pe un gest egoistic, lipsa de interes. Punctul nu e acesta. Am observat la ai mei ca isi pierdusera ceva din capacitatea de interactiune sociala, des ma intrebau ce sa faca, nu mai aveau idei de joaca.



Revin la ideea din titlu "parinti cu grave deficiente emotionale" si aduc in discutie un alt aspect: gelozia parintilor pe proprii copii. Am trait aceasta in iarna. Fostul meu sot, tatal copiilor, era furios pe faptul ca eu eram foarte atenta si protectiva cu baiatul, care avusese un accident rutier: piciorul frant. Nu mi-a fost greu sa intelg, in el vorbea baietelul care nu primise o mangaiere, un sarut, o vorba buna, sustinere de la mama sa. In urma cu cativa ani, inca eram impreuna, dansam cu copiii in brate; tatal lor a inceput sa planga spunand ca mama lui nu a facut asa ceva niciodata cu el, ea nu a fost niciodata cu el cum eram eu cu ai nostri. Nici a mea nu a fost afectuoasa cu mine, ci contrariul, dar eu mi-am dat seama ca ai mei copii au dreptul la fericire, la afectiune, la atentie, la dragoste, la protectie. Eu, ca adult, trebuie sa-mi rezolv carentele afective intr-un alt fel.





I want to break free

[smaranditza]

Eu nu am copii, dar imi doresc foarte mult, si acum suntem la faza "investigatii/tratament". Investigatiile insa, cuprind mai mult decat zona "cu pricina". Tot citind pe aici, am inceput sa-mi fac o introspectie, si sa ma gandesc serios de ce vreau copii.
Ca sa imi umple un gol emotional ramas din copilarie? Ca sa aiba cine ma ingriji la bataranete? (apropo, chiar am auzit o poanta despre asta: unui barbat i se tot spunea sa sa casatoreasca si sa aiba copii, ca sa aiba cine sa-i aduca o cana de apa cand va fi batran si neputincios. A ascultat sfatul primit, a facut intocmai, si peste ani, cand era pe patul de moarte, cu toata familia stransa in jurul lui, le spune: stiti de ce ati aparut voi, copiii mei, pe lume? Pentru ca sa aiba cine sa-mi aduca o cana de apa la batranete. Dar stiti care e problema? Ca NU MI-E SETE! )

Eu sunt o fire mai autoritara si un temperament puternic. Vad ca si in relatia cu fratele meu mai mic (adolescent) "controlez" destul de mult lucrurile, si ma implic mai mult decat ar fi necesar. Mi-a spus si sotul ca incerc oarecum sa proiectez in el toate dorintele mele neimplinite la vremea aceea, tot ce nu am putut eu obtine/avea, doresc sa ajunga mult mai sus fata de cum sunt eu acum. Problema e ca nu doar doresc, ci il si influentez sa faca cum cred eu ca e bine pentru el. Cineva chiar imi spunea ca s-ar putea sa fiu neam cu Hitler

Mi-a atras sotul atentia si in ce priveste relatia mea cu o prietena: din nou relatie dictatoriala/de dominare. Problema este ca eu ma gandesc asa "pai, ii vreau doar binele!". Ea este cu cativa ani mai mica decat mine, stie la perfectie germana, engleza, turca, bulgara, si are foarte multe abilitati. Totusi, a ales sa lucreze ca ospatarita la un restaurant (mai facea si naveta!). Am crezut ca a fost ceva temporar, i-am cautat si gasit n joburi bune (mult mai convenabile si ca timp de lucru si ca plata) dar le-a refuzat pe toate. Poate veti spune: "daca asta o face pe ea fericita, las-o sa-si traiasca fericirea"; insa tocmai asta era problema care ne-a erodat relatia: nici nu era fericita cu ceea ce lucra, avea foarte mari probleme la serviciu, certuri, salar mic, dar nici nu incerca sa mearga macar la unul din joburile ce i le-am gasit (in companii mari, unde ar fi fost fff bine platita, respectata, doar pt ca stia 4 limbi la perfectie...nu mai vorbim de celelalte atuuri). Am inceput sa ma enervez din ce in ce mai tare cand imi spunea ce probleme are, si efectiv as fi vrut sa o duc cu forta la un interviu pt un job mai bun.
Sotul mi-a spus ca ma implic prea mult, dar nu puteam altfel...cand o vedeam cate indura si totusi...nu vrea ceva mai bun. Pana la urma, am cam racit relatia cu ea...si inca cred ca nu am fost eu de vina...

Acum, de ce am insirat toata epistola asta: vazandu-ma cum reactionez in relatiile cu cei din jur, sunt ingrijorata in ce ma priveste...si ma intreb daca atunci cand voi avea copii, nu voi fi o mama denaturata, o mama cu probleme si deficiente emotionale.
Cum se poate preveni acest lucru?

Citeam cu ceva timp in urma un alt subiect aici, pe forum, si unele fete spuneau ceva de genul: "daca fata mea vrea sa fie maturatoare de strada si asa e ea fericita, o voi lasa in pace; sau "daca baiatul vrea sa se faca pantofar si asta ii aduce implinire, eu ii voi respecta decizia". De cand am citit postarile acelea, nu am mai avut liniste, pentru ca eu nu as putea face asa ceva. Nu, nu imi voi obliga copiii sa urmeze o anumita meserie (pe care o cred eu buna), insa nici nu as accepta sa imi spuna ca sunt fericiti ca lucratori la salubritate (ca sa nu spun gunoieri).

Va rog sa-mi spuneti unde gresesc, sa ma psihoanalizati, sa-mi aduceti argumente, critici, ce vreti voi. Vreau din toata inima sa fiu pregatita si sufleteste pentru copii (nu numai fizic), si sa nu cresc niste traumatizati.

[MissParker]

olympia, eu procentul ala nu l-as lua drept litera de lege, inca nu am citit cartea ca sa vad pe ce se bazeaza. Si nu as fi de acord nici cu afirmatia ca din acele greseli ale parintilor enumerate de el copiii ar deveni doar tirani; aceiasi copii pot deveni codependenti, narcisisti patologici, depresivi, ratati etc. Mi s-a parut interesant si informativ doar semnalul de alarma pe care-l trage tipul, de aceea am pornit discutia.

quote:

---

Originally posted by blue eyes

Revin la ideea din titlu "parinti cu grave deficiente emotionale" si aduc in discutie un alt aspect: gelozia parintilor pe proprii copii. Am trait aceasta in iarna. Fostul meu sot, tatal copiilor, era furios pe faptul ca eu eram foarte atenta si protectiva cu baiatul, care avusese un accident rutier: piciorul frant. Nu mi-a fost greu sa intelg, in el vorbea baietelul care nu primise o mangaiere, un sarut, o vorba buna, sustinere de la mama sa. In urma cu cativa ani, inca eram impreuna, dansam cu copiii in brate; tatal lor a inceput sa planga spunand ca mama lui nu a facut asa ceva niciodata cu el, ea nu a fost niciodata cu el cum eram eu cu ai nostri. Nici a mea nu a fost afectuoasa cu mine, ci contrariul, dar eu mi-am dat seama ca ai mei copii au dreptul la fericire, la afectiune, la atentie, la dragoste, la protectie. Eu, ca adult, trebuie sa-mi rezolv carentele afective intr-un alt fel.

---

blue eyes, iti multumesc din suflet pentru completare, am adaugat si eu sus pe lista mea aspectul asta cu gelozia, mi-am amintit ca si eu am trait-o din partea mamei mele, cu mici variatiuni, de pilda clasicul "sa mananci toata carnea, ca noi pe vremea mea nu stiam ce e aia carne macra" etc., iar mie imi statea carnea in gat cand maica-mea era cu tigara in gura in timp ce eu trebuia sa mananc, niciodata nu statea cu noi, de drag, sa mancam toti impreuna, atunci poate mi-ar fi priit si mie mancarea...



Si da, aspectul invidiei inconstiente este la fel de puternic. In aparenta, multi parinti le doresc tot binele din lume copiilor lor. In realitate, de multe ori ei nu realizeaza ca de fapt in sinea lor nu pot accepta ca ai lor copii sa fie fericiti in alt mod decat cel pe care il concep ei (si ei concep doar ceva teoretic, fiindca daca ar sti cu adevarat ce e fericirea, ar recunoaste-o si la altcineva). Si atunci incepe razboiul de influentare. Si de manipulare. Un exemplu concret ar fi tot mama mea. Ea a fost iubita in tinerete de un singur barbat. Cu care a incercat o relatie abia dupa ce divortase de tata, insa neobisnuita fiind sa fie iubita sincer si devotat l-a respins pe bietul om si l-a tratat atat de prost incat ala si-a luat campii (de ex. imi scria cat de "ciudat" i se parea ca tipul ii aducea mancarea la pat, ii masa picioarele dupa o zi grea de munca, ea nu se simtea in largul ei la asemenea gesturi si ca atare nu era in stare sa le accepte). In final tipul s-a intors la familia lui (isi parasise nevasta si 4 copii - aproape adulti deja - pt. mama), fiindca mama il banuise ca el voia sa se insoare cu ea "ca sa puna piciorul in garsoniera mea si sa-l trec in acte" .



Cand eu l-am cunoscut pe Bogdan, mamei imediat i s-au aprins aceleasi beculete de "avertizare" care o facusera sa fie la fel de neincrezatoare in privinta propriei ei relatii cu tipul care o iubise, imediat l-a banuit pe Bogdan de interese obscure (cetatenie germana etc.), in loc sa ma vada pe mine cat eram de fericita - au observat oameni straini si ea ramasese tot la ideea ca nu se poate ca Bogdan sa ma iubeasca sincer. Si de ce? Pai nici pe ea - in perceptia ei - n-o iubise nimeni niciodata, deci de ce m-ar fi iubit pe mine? Si in loc sa se bucure pentru mine si sa traiasca alaturi de mine fericirea mea, ea incerca sa ma dezbine de Bogdan, sa ma convinga ca el e cam "calculat", ca nu e la fel de "dragut" ca Manfred () si tot asa... Voia neaparat sa ma convinga (si sa se convinga) ca de fapt pe mine un barbat nu ma putea iubi pentru ceea ce sunt eu, ci doar pentru ca aveam apartament mobilat (cu chirie, nota bene) si cetatenie germana... Transfera la greu pe mine toate trairile ei.



Si evident ca toata povestea asta se petrece sub masca lui "dar imi faceam griji pentru tine" si "dar iti voiam binele"... Pai sa ma fi despartit de Bogdan la indemnul ei... iaca ce "bine" imi dorea ea





smaranditza, m-am identificat 100% cu tine. Tot acelasi tip de prietena sunt si eu. Incomoda, intransigenta, adepta actiunii si nu a falselor menajari, o prietena care se implica si se amesteca si incearca sa influenteze si sa ajute pe cat poate, sunt prietena care refuza sa inteleaga si sa accepte ca unii oameni prefera sa ramana in rahat pana la sprancene si sa nu faca nimic pentru a iesi si pentru a-si schimba viata, si eu am avut relatii care s-au terminat din cauza modului dictatorial in care eu am incercat sa-mi impun - spre binele lor!! - punctul de vedere si sa le deschid ochii referitor la realitatea de rahat in care se complaceau sa traiasca.



Tocmai de aceea vin si spun ca la terapie invat sa fiu ceva mai relaxata, invat sa nu ma mai dau cu capul de ziduri si sa nu mai tot incerc sa-i salvez pe altii... si sper sa reusesc sa ma stapanesc cu atat mai mult cand va fi vorba de copilul meu. Sigur ca va fi greu, mai ales cand eu STIU ca stiu mai bine atatea lucruri, insa prin exercitiu si autodisciplina am incredere ca voi reusi.



De eliminat aceste porniri nu stiu daca e posibil, dar le putem identifica si apoi infrana constient, cum spune si blue eyes. Dinainte nu putem sti cum o sa fie. Ne putem propune sa facem totul corect, dar greseli tot se vor mai intampla. Tot ce ne ramane este sa ramanem vigilenti si autocritici cu noi insine in mod autentic (deci nu doar sa ne punem cenusa in cap din vorbe asteptand compasiune de la altii) si astfel sa incercam sa prevenim greseli grave.



Iti recomand cu caldura o terapie, daca dai peste un terapeut competent ai mari sanse sa constientizezi de unde vine dorinta de a avea un copil si sa elimini riscurile de a ti-l dori din motive gresite.

Felicia 36+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

[simali]

quote:

---

---

Educatia consta in doua sisteme: gandirea traditionala bazata pe ierarhie si gandirea moderna, dupa care copiii trebuie mai intai sa inteleaga de ce ceva este permis sau interzis si sa actioneze pe aceasta baza. De vreo 16 ani incoace copiii mici sunt tratati de parca ar fi adulti.

quote:

---

---

Ma preocupa si pe mine problema. Si cred, ca si psihiatrul citat, ca educatia bazata pe ideea ca un copil - oricat de mic - trebuie mai intai sa inteleaga orice duce pe o ulita infundata si la multe probleme mai tarziu.

Imi spun bunul simt si practica de mama ca sunt foarte multe situatii DE NEEXPLICAT la nivelul unui copil mic si acolo este nevoie de supunere. Am observat ca:
- atunci cand dau copilului prea multe optiuni el se incurca si nu alege nici una.
- uneori este foarte greu pentru el sa tot decida si chiar copilul se simte mai confortabil sa existe reguli care nu se comenteaza.
- copiii vor sa creada ca adultii stiu bine ce fac, ca sunt stapani pe situatie, ca-i indruma cu buna stiinta, CA AU UN PLAN. Asta le da siguranta si sentimentul ca lumea din jurul lor poate fi controlata intr-o oarecare masura;
- copiii trebuie obisnuiti sa munceasca de mici - si aici ma refer in primul rand la scoala, dar si la unele munci in familie; exista foarte multe sisteme de educatie bazate pe "fiecare face ce vrea"; dar asa cum spune si psihiatrul citat de Felicia, stiti ce nu se invata in aceste sisteme? Sa faci si ceea ce nu-ti place, invatand intr-un final sa-ti placa ceea ce faci. Si sa fii responsabil, suficient de responsabil incat oamenii din jurul tau - mai ales viitorii tai copii - sa se poata baza pe tine. Am prietene crescute - scolite - masterate in occident. Una doua isi iau "un an sabatic". Adica se satura de munca si se duc acasa sa stea pe banii parintilor. In timpul acesta declara grav "imi construiesc sinele". Au peste 30 de ani, schimba partenerii ca pe ciorapi, se indragostesc si dezinragostesc de 5 ori pe an si, pentru ca nu pot face si ceea ce nu le place, nu pot construi o relatie stabila; de copii nu mai vorbesc...

Un parinte se numeste ca a reusit in educatia copilului lui atunci cand acesta este capabil sa-si intemeieze propria lui familie; cand niste micuti se vor uita la fiul sa fica ta cerand indrumare si se vor baza pe ei ca nu-i lasa la greu se va numi ca ai facut o treaba buna. Dar pentru asta nu este suficient sa ai un copil instruit, eliberat de complexe sau sociabil - tinte urmarite in special de sistemele libere de educatie. Trebuie sa ai un copil capabil sa-si asume greutati. Iar aici eu dau un punct sistemelor vechi de educatie - sa zicem, cu riscul sa-mi iau rosii, scolii romanesti?

Cred ca cele mai bune sisteme imbina armonios cele doua tendinte. Dar unde incepe libertatea si unde se termina coercitia... aici este norma de maestru...



alice

[Clover]

Asta imi aminteste de subiectul de la in unu sau in doi cu soacrele unde s-a dezlantuit cerul ca am spus ca un copil are nevoie de autoritate pentru ca societatea umana e bazata pe ierarhie. Ce nemultumiri si dureri s-au pronuntat acolo ca subiectul a fost inchis.

Cat despre problema ce fel de prietene sunteti nu exista degeaba vorba aia ca "dragoste cu sila nu se poate". Putem sa ne spunem parerea, dar nu putem sa traim viata altora. Eu as prefera ca un pirten sa ramana langa mine chiar daca nu fac cum zice el.

If all else fails, look cute.

[alra]

interesant subiect, si pe mine ma freaca problema insa mai mult la nivel intuitiv caci nu prea sunt in stare sa imi exprim coerent ideile (blonda si )



uite insa o comparatie - stiu 2 familii aici. in prima mama e autoritara insa cu limite (un fel de "despot luminat" ), a impins copiii la scoala pentru rezultate bune dar s-a si dus cu masina la ora 2 noaptea sa ii culeaga de la festivaluri de muzica.

copiii toti 3 au facultate si au un drum frumos in viata.

a doua familie mama e genul de persoana sensibila care discuta mult despre problemele emotionale si care zice ca e bine cand suferi sa plangi si sa discuti despre asta. acuma e acasa pentru un an din cauza problemelor emotionale. nu are nici un fel de filtre, orice problema o da jos. baiatul mare e cat de cat ok, student si isi vede de treaba lui insa cel mic anul trecut avea probleme cu drogurile, tot o fire sensibila ca mama lui.



pazea ca incerc sa imi exprim opiniile



1) relatia cu copilul nu trebuie sa fie una de abandon total a propriei persoane in favoarea copilului (de negare a sinelui si identificare cu copilul/copiii)

2) copiii trebuiesc invatati sa isi construiasca filtre emotionale si nu trebuiesc protejati la orice - asta duce la o perceptie artificiala asupra lumii exterioare si la frustrari ulterioare

3) sunt pentru explicarea motivatiilor deciziilor insa la o varsta mai mare, mi se pare total aiurea sa ii explic fimii de 2 ani de ce TREBUIE sa doarma

4) nu sunt pentru libertatea totala de alegere si decizie a copilului. auzeam o mamica ca nu ar avea nimic impotriva daca fiul ei ar vrea sa aleaga o meserie sa lucreze cu mainile (masinist) - eu am.

5) integrarea copiilor in activitatile familiei, chestia asta am invatat-o in Belgia si imi place mult. la mine acasa nu am facut nimic pana la 16 ani cand parintii mei s-au suparat brusc pe mine ca eu nu fac nimic (?!?) asta mi se pare mai important decat pare la prima vedere caci copiii trebuiesc invatati ca trebuie sa faca echipa, sa participe la munca comuna si ca nu exista tot timpul cineva care sa faca lucrurile pentru ei. si aici nu ma refer numai la spalat farfurii.

6) nu sunt pentru educatia de dragul educatie si pentru demostratii de forte ale parintilor.



revin daca mai reusesc sa sintetizez ceva





Vacanta cu Laura in Romania

[dianocica]

am impresia ca se face o confuzie. intre a trata un copil ca pe un adult, si a trata un copil cu respect. il respecti ca si persoana, punct.

la fel cum nu-mi permit ca fac o anumita actiune cu sotul meu, pt ca il respect, la fel nu o voi face nici cu copilul meu, din acelasi motiv. nu voi fi autoritara cu sotul meu, ii voi explica parerea mea, cu argumente, i-o voi repeta.detalia, dar nu ii voi impune nimic. la fel si copilului.

partea cu repetatul nu tine de 'a-i exersa creierul'. mi se pare o exprimare tare nepotrivita. nu-i spui 'strange masa!' de 200 de ori, ca sa inteleaga. nu! ii explici de fiecare data de ce strangi tu masa, iar el va intelege necesitatea actiunii si ii va face placere sa particpe.

iar in scolile libere care da, se bucura de succes, ideea nu este de a responsabiliza fortat copiii, ci de a ii lasa sa descopere singuri, prin actiunile lor, necesitatea unui comportament responsabil. iar punctulitatea, de ex, se invata mai bine in acest fel. pt ca daca nu ajungi la 12 fix la intalnirea cu ceilalti, e foarte posibil ca ei sa isi inceapa jocul fara tine. ceea ce, zic eu, e o motivaie serioasa, pt un pusti :). insa daca la 12 fix nu e la masa...nu-i nici un bai. poate nici macar nu-i era foame

nu stiu cat de coerenta am fost, am sa revin.

---

I'm not trying to be difficult...it just comes naturally.

[olympia]

Alra, eu as zice sa reconsideri parerea ta despre munca manuala. Pana nu faci ceva cu mainile tale nu intelegi cu adevarat fenomenul respectiv, n-ai cum sa-l perfectionezi, sa inovezi ceva in directia aceea, oricare ar fi ea.
Munca fizica te apropie de realitate si ofera si satisfactia unui obiect finit, iesit din mainile tale. Tot asa cum spui ca e bine sa participe copiii la muncile casnice, mi se pare Ok sa aleaga sa practice o meserie.
Daca inteligenta si pasiunea-i vor conduce mai departe in domeniul respectiv, in a studia mai mult, poate intr-un domeniu inrudit, sau chiar diferit, e minunat....e bine sa experimenteze, sa invete!