afirma psihiatrul Michael Winterhoff. Autorul cartii „De ce devin copiii nostri niste tirani“ ii face responsabili pe acei parinti care vor neaparat sa fie iubiti de copiii lor.
- tradus si adaptat dupa un interviu al revistei Stern -
Michael Winterhoff (53 de ani) este specialist in psihiatrie infantila in Bonn. A studiat medicina in Bonn si se ocupa acum cu tulburarile de dezvoltare ale copiilor si adolescentilor din perspectiva psihologiei de profunzime. Este casatorit si are doi copii.
D-le Winterhoff, cartea dvs. a facut valva. Nu e de mirare: le reprosati parintilor care au un comportament de „parteneriat“ cu copiii lor, ca ar abuza emotional de acestia. Sunt cuvinte dure. Vreti inapoi la educatia autoritara?
Nu asa vreau sa fiu inteles. Nu e vorba de reprosuri si nici de alternativa educatia autoritara sau antiautoritara. Eu sunt psihiatru, nu pedagog. Dar am observat ca foarte multe nu sunt in regula cu societatea asta. Cam 70% din copii sunt cu probleme, cu handicapuri.
Cum ati ajuns la cifra asta?
Exista un test f. simplu: intrati intr-o clasa si rugati-i pe elevi sa-si scoata manualele de germana. Va trebui sa repetati rugamintea de trei ori si pe unii copii nu-i veti determina sa asculte nici cand le veti spune pe nume. O treime din copii sunt absenti, o treime fac altceva, vorbesc, asculta muzica, se plimba prin clasa... Unii elevi se afla astazi din perspectiva dezvoltarii psihologice la nivelul unor copii sub trei ani.
Dar nu e nimic neobisnuit in faptul ca un profesor trebuie sa repete de mai multe ori o cerinta. De ce trebuie sa amestecam aici dezvoltarea psihologica?
Fiindca nu e vorba doar despre faptul ca multi copii sunt cateodata obraznici. E vorba de o discrepanta notabila, care ma preocupa demult in exercitarea meseriei mele de psihiatru: vin la mine parinti plini de bune intentii, care vor sa faca totul pentru copiii lor, familii intacte si complete – de fapt conditii optimale pentru a creste un copil. Si totusi copiii au un comportament in neregula si nu prea au respect fata de nimic. Lasa impresia ca sunt putin handicapati, dar nu sunt. Parintii sunt confuzi, doar ei fac totul pentru copil. Si exact acolo e problema. E o problema a educatiei moderne.
Mai demult era totul mai bine? Cat de mai demult?
Nu mult. In urma cu 20 de ani aveam o alta societate, care lasa impresia unei ordini si limitari mai clare. Si exista un consens evident: copiii erau considerati copii. Raporturile gen parteneriat apareau abia la copiii mai mari, la tineri. Educatia consta in doua sisteme: gandirea traditionala bazata pe ierarhie si gandirea moderna, dupa care copiii trebuie mai intai sa inteleaga de ce ceva este permis sau interzis si sa actioneze pe aceasta baza. De vreo 16 ani incoace copiii mici sunt tratati de parca ar fi adulti.
Ce legatura are asta cu societatea ordonata?
De la inceputul anilor 90 s-a accentuat o bunastare enorma, la care s-a adaugat un progres tehnic urias. Adultii se ocupa mai mult de ei insisi, oamenii au devenit mai egoisti. Aceasta este si din cauza ca societatea ofera tot mai putina orientare si siguranta. Am devenit o societate bazata pe teama, care nu mai este orientata pozitiv catre viitor. Schimbarea asta nu e prea bine suportata, oamenii ar trebui sa-si puna mai multe intrebari legate de sensul vietii si nu sa compenseze prin copii.
Ati identificat trei tipuri de tulburari in relatiile dintre parinti si copii in societatea moderna: parteneriatul, proiectia si simbioza. O abordare complexa. Oare trebuie in ziua de azi sa studiem cu totii psihologia ca sa putem educa un copil?
Bineinteles ca nu. Nu a fost usor de identificat aceste tulburari, dar ele sunt usor de inteles, de aceea am si scris cartea. Aveam ideea asta de cativa ani in sertar. Acum cred ca societatea este pregatita sa inteleaga abordarea mea si sa schimbe ceva.
Dati-ne un exemplu simplu: care este problema cu o relatie de parteneriat?
Copiii mici sunt total depasiti de o asemenea relatie. Creierul lor trebuie mai intai antrenat si acest lucru se poate numai prin repetare, nu prin intelegere. O mama trebuie sa-i spuna copilului ei cam 4 ani de zile in fiecare zi sa-si stranga farfuriile dupa ce mananca. Mamele trebuie sa fie ca o placa stricata de dimineata pana seara. Altfel creierul copilului nu e antrenat suficient.
Suna putin biologist si demodat. De ce e o greseala sa i se explice copilului de ce trebuie stransa masa dupa ce toti au terminat de mancat?
Fiindca structura psihica a copilului trebuie mai intai construita. Imaginati-va un antrenor de tenis care-i explica elevului cum se joaca tenisul. Apoi ii arata cum se joaca. Si apoi e de parere ca elevul e capabil sa joace tenis singur. Insa elevul nu poate. El va avea nevoie de ani intregi in care sa exerseze mereu si mereu aceleasi miscari. El nu invata prin a intelege ce face, ci facand. La fel este si cu copiii mici. Nu e bine sa-i tratam ca pe niste adulti si sa le pretindem sa priceapa si sa decida ei ce trebuie facut.
Din acest motiv considerati ca e gresita libertatea din anumite scoli, unde copiii decid singuri ce vor sa invete. Dar acele Scoli Libere au succes tocmai cu acest concept. Cum va explicati acest fenomen?
E vorba de mai mult decat a invata sa scrii si sa socotesti. Se pune intrebarea: ce anume trebuie sa poata acest om peste 20 de ani? Lui ii va lipsi simtul punctualitatii, al harniciei, al autoritatii. Deja in ziua de azi toata lumea se plange de lipsa de maturitate in pregatirea tineretului. Acesti oameni nu vor avea sanse nici ca adulti, daca nu schimbam ceva la educatia moderna.
Deci materiile benevole duc la o lipsa de maturitate in pregatire?
Nu condamn materiile benevole in general, dar ele trebuie totusi dirijate. Un profesor care-i vede pe copii ca parteneri egali ii va lasa pe acestia sa decida singuri. Copiii trebuie insa vazuti ca si copii si trebuie dirijati, altfel creierul lor nu se antreneaza si in final vor ajunge la terapeut. Mai ales cand se adauga si cea de-a doua tulburare: proiectia. Tot mai multi parinti vor cu orice pret sa fie iubiti de copiii lor.
Si nu e de inteles?
Copiii isi iubesc parintii oricum. Chiar si cand acestia ii bat sau ii abuzeaza. Nu e nici o arta sa fii iubit de propriul copil. Dar e o motivatie problematica sa ai sau sa faci un copil pentru a fi iubit de cineva. Si aici se vede o problema a societatii moderne care nu ofera orientare si aprobare.
De ce devin mici tirani copiii ai caror parinti isi doresc neaparat iubirea acestora?
Fiindca acesti parinti nu mai pot spune nu. Ei se tem sa puna limite si astfel sa nu mai fie iubiti. Este ca intr-o firma: un sef care vrea sa fie iubit nu mai poate fi sef. Si mult mai dificil este de explicat simbioza. Intr-o societate care nu ofera perspective pozitive, tot mai multi parinti isi identifica si isi cauta propriul noroc in persoana copilului lor. Ei traiesc o simbioza. Acesti parinti nici nu mai observa cand copilul lor este obraznic si se simt atacati daca cineva din afara le-o spune. Eu nu ii acuz pe parinti, pe educatori sau pe profesori. Societatea este problema: copiii sunt priviti ca o compensare. Iar asta este abuz.
Sustineti ca ati observat de ani de zile aceste tulburari. Cum se poate elibera societatea din aceste structuri? Care este solutia?
Inca nu s-a ajuns la solutie, abia suntem la nivelul de diagnostic. Toate conceptele pedagogice par sa dea gres. Eu am oferit un inceput de explicatie, care arata ca dilema nu se lasa rezolvata cu concepte pedagogice noi. Fiecare adult are datoria sa verifice singur si autocritic daca el cumva compenseaza ceva prin copilul lui. Abia dupa ce cat mai multi adulti vor realiza acest lucru, putem vorbi de solutii.
Cat timp acordati societatii pentru o asemenea introspectie? Sunteti optimist?
Cartea mea a declansat discutii foarte puternice. E un lucru bun. Daca oamenii recunosc si inteleg aceste structuri, o schimbare va veni relativ repede. Pentru multi oameni afirmatiile mele au fost o confirmare a ceea ce intuiau si ei deja. Cand oamenii se recunosc pe ei insisi si identifica tulburarile respective, asta ofera sansa schimbarii.
Pornind de la ideile din acest articol, precum si din acest articol Trei in unu, as vrea sa discutam despre aceste aspecte. Nu analiza pe text, ci despre ideile sustinute, care mie mi se par foarte pertinente.
De exemplu, eu am sa punctez cazul disfunctional al mamei mele ca sa subliniez principalele caracteristici ale parintilor cu grave deficiente emotionale, care incearca sa compenseze prin copii si astfel abuzeaza de acestia:
- au avut o copilarie nefericita si neaga acest lucru, agatandu-se de iluzia ca au fost iubiti de propriii parinti;
- sunt imaturi si cauta inconstient in orice om iubirea neconditionata a parintilor, pe care nu au primit-o niciodata;
- nu sunt capabili sa-si asume raspunderea pentru propria lor viata si intotdeauna dau vina pe altii pentru propriile greseli;
- sunt inoculati cu principii false de morala ("respecta-ti parintii") si nu suporta nici un fel de conflicte sau pareri contradictorii;
- sunt blocati intr-o mentalitate "alb sau negru"; cine nu e de acord cu ei, ii uraste si le este dusman;
- isi doresc copii pentru a primi in sfarsit iubire neconditionata si nu sunt constienti de adevarata motivatie;
- isi abuzeaza si exploateaza sufleteste copiii si confunda acest lucru cu „iubirea“;
- sunt dependenti emotional de copiii lor, nu au o viata proprie, vor sa traiasca si sa simta „implinire“ numai prin copii;
- vor sa-si controleze copiii asa cum nu au avut controlul asupra propriei lor copilarii;
- oscileaza intre starile de constiinta ale Parintelui (propriul parinte integrat) si Copilului, rareori sunt capabili sa suporte postura de Adult;
- se sustrag din relatia matura cu partenerul si se refugiaza intr-o relatie-simbioza-surogat cu copilul, care se simte astfel obligat sa-si faca fericit parintele;
- sunt incapabili de empatie si de a se pune in pielea copiilor, pe care-i considera inconstient instrumente si surogat al nevoilor lor proprii;
- isi vad in copii inconstient propriii parinti si asteapta de la copii ceea ce nu au primit de la parinti: iubire, respect, intelegere, compasiune etc.;
- duc perfectionismul la extrem si pretind de la copii rezultate exceptionale pentru a se simti ei ca parinti mai valorosi, mai buni;
- nu dispun de o autoritate autentica in fata copiilor si se impun prin manipulare, cruzime sau santaj emotional;
- sunt in mod inconstient gelosi sau invidiosi pe propriii copii, carora le reproseaza avantajele pe care ei insisi nu le-au avut;
- sunt neajutorati in fata vietii si nu sunt capabili de o relatie adulta, matura, reciproca.
Stiu ca, in ciuda procesului de constientizare si maturizare prin care trec datorita terapiei, nici eu nu voi fi ferita de asemenea impulsuri, orice suflet vatamat trece prin asta, dar am incredere si speranta ca prin vigilenta, empatie, iubire autentica si maturitate voi reusi sa dezamorsez mecanismele nocive, astfel incat copilul meu sa fie ferit de ceea ce am trait eu.
Va astept cu opinii, comentarii, completari din experienta proprie. Cu totii mai putem invata si ne putem schimba, iar autocritica inca nu a omorat pe nimeni