Dincolo de exemplele concrete de mai sus, eu cred ca este vorba si de locul in care se afla o persoana, emotional vorbind, in momentul despartirii. Exemplu: eu, Maricica, sunt cu Ionel de 5-6-7-10 ani. E clar ca ma astept sa ma ceara, sa fac un copil, doi, trei, si sa fim fericiti pana la adanci batraneti. Pana cand eu, Maricica, nu mai sunt cu Ionel (din varii motive), dar il gasesc pe Georgel. Da' eu sunt deja gata de pus pirostrii, sau de schimbat scutece etc, acuma doar n-oi mai sta inca 5-6-7-10 ani pana sa ma marit cu Georgel sau pana sa facem un copil, ca nu mai am de ce. Dupa un timp in care eu ma conving (justificat sau nu) ca Georgel e OK si cu el pot sa traiesc fericita pana la adanci batraneti, nu mai are rost sa mai asteptam atat, nu?
Cred ca majoritatea relatiilor lungi se petrec atunci cand protagonistii au 20-20 si un pic de ani, cresc impreuna, ajung impreuna la concluzii legate de viata, se transforma impreuna din clubberi de profesie (sa zicem) in oameni care sunt pregatiti pentru responsibilitatile pe care le implica o casnicie sau un copil. Si procesul asta eu il vad cam unic, adica o data in viata iti dai seama ca gata, facultatea s-a terminat, serviciul exista, ai eventual masina si apartament, esti pregatit pentru oficializarea unei relatii si cresterea unui copil (vorbesc, desigur, de parametrii la care societatea se asteapta in general, deviatii pot aparea - si asta e bine) :) La 30 de ani, sa zicem, desi proaspat iesit dintr-o relatie, STII deja ce poti sa iti asumi si ce nu, iar daca poti, si vrei, de ce nu? :)