42 raspunsuri la acest subiect

[ancuta06]

Editat...

[Kikina]

Pisu_Miau, multumesc pt. indrumarile tehnice. L-am tatonat pe baiat in privinta solutiei propuse de tine si nu a spus nu. Desigur, nu am spus nimic despre strategiile din culise , pt. ca n-as vrea sa ma considere o "tradatoare". O sa-si faca adresa pe yahoo si, cand va fi sa fie (sper ca foarte curand) va intra in legatura cu sotul tau. Il rog si pe el sa nu ma desconspire
Cami, mi-ar face mare placere sa vorbim mai pe indelete. Pentru mine, orice sfat e binevenit. Incerc sa-ti postez un mesaj pe PM. Sper sa-mi reuseasca manevra, pt. ca asa cum m-am "laudat" lui Pisu_Miau, sunt cam anti talent la astfel de indeletniciri computerizate
Iar pentru toate celelalte mamici: chiar n-aveti pe-acasa nici un exemplar de 16 ani? Urmaresc, induiosata, aventurile "picilor" de 11 -13 ani (am si eu unul de 13, insa destul de copiloi inca), dar eram tare curioasa sa vad nu numai preparativele intrarii in adolescenta, ci si "desfasurarea actiunii" , in toata splendoarea ei. N-o fi la nimeni ca la noi?

[Kikina]

Ancuta, eu cred ca toti am avut gandurile noastre negre, care cu timpul s-au mai spalacit, din cauza altor griji, mult mai reale... Esti de admirat ca ai reusit sa ti le tii in frau singura, chiar in perioada atat de tulbure a adolescentei. Sper ca si baiatul meu sa aiba puterea ta si sa se smulga din negura acestor ganduri si imagini tulburatoare. Si eu il regasesc pe fiul meu in tine si stiu, pentru ca vorbesc mult cu el, ca si el vrea sa "scape" de ceea ce este. Uneori, sunt ingrozita chiar si de expresia in sine, pentru ca nu-mi place deloc cum suna. Incerc sa "iau pulsul" starii lui de spirit in permanenta, si-l vad cum se balanseaza cand sus, cand jos. Sunt cu el in leaganul asta fragil, il simt cum se lupta sa-l echilibreze si stiu ca numai el o poate face cu adevarat si pentru cat mai mult timp... Spun asta, pentru ca, iata, tu ai 23 de ani si inca te mai lupti sa "scapi". De ce? Nu stiu daca te alina un pic vorbele mele, dar acum, cand esti mamica, cred ca-i firesc sa-ti faci tot felul de griji si sa ai tot felul de spaime. Tot curajul meu s-a spulberat de cand ii am pe copii. Ma tem de accidente, ma tem de lucruri neprevazute, ma tem sa nu sufere, ma tem sa nu patesc ceva si sa nu mai pot avea grija de ei. Si simt asta si acum, cand sunt maricei. Dar parca tot mai bine sa ma framante pe mine tot felul de ganduri decat pe ei. Bebeul tau nu te ajuta sa "scapi"?

[ancuta06]

Editat...

[Lauraa]

Ancuta, si eu am ganduri negre si nu de acum, de mult. Dar nu ca tine, parca... In locul tau as apela la ajutor de specialitate. La psiholog in prima faza. De ce sa traiesti asa cand poti sa fii senina? E pacat de timpul care trece si trece si tu te adancesti in depresie. Pe bune, du-te la un psiholog!





PS:filosofie
filosof

[Kikina]

Ancuta draga, mi se strange inima cand citesc cuvintele tale. Ma tot gandesc cum te-ai descurcat cu toate gandurile astea apasatoare pe tot parcursul adolescentei. Ce inseamna treaba asta cu "mama stia ca ceva e in neregula cu mine...". De ce n-ati stat de vorba atunci? Singura spui ca daca te asculta cineva ti-e mai usor. Si cat de grave pot fi "greselile din trecut" de te tot bantuie?
Scenarii cu grozavii si accidente cred ca isi fac toate mamele grijulii. Nu ma ocolesc nici pe mine si, probabil, vor continua sa-mi rasara in minte ori de cate ori imi vor lipsi copiii de-acasa sau vor intarzia. Si cred ca ma voi simti la fel de panicata si atunci cand voi deveni bunica... Noi, mamele, ori ne calim ori ne imbolnavim. Dar sigur prima varianta e de preferat si pentru noi si pentru binele copiilor nostri.
Te rog, nu mai spune "nu ma mai suport". Ai pentru ce sa te "suporti", ai un pui de om care are nevoie de tine si inca unul pe drum, care abia asteapta sa-l tii in brate. Ai un sot care, desigur, te iubeste. Ai o familie. Nu esti singura! Stiu ca nimeni nu-ti poate "lua cu mana" gandurile negre. Dar nu le lasa sa "coaca". Vorbeste, scrie, lasa pe cineva sa ti le demoleze unul cate unul, pana s-or face praf si nu le vei mai simti povara. Sunt sigura ca se va intampla lucrul acesta.
Gandeste-te ca, peste ani, trebuie sa-ti ajuti copilul sa-si depaseasca incertitudinile, complexele, sa-si stearga lacrimile. Inchipuieste-ti ca esti in locul lui si gandeste-te care ar fi "formula magica" prin care l-ai putea (te-ai putea) transforma dintr-un copil framantat de temeri, intr-unul increzator, cu sufletul senin. Si daca o gasesti... spune-mi-o si mie.

[ancuta06]

Am scris un mesaj lung, care mi-a luat un pic o povara de pe umeri. Nu pt mult timp, dar deocamdata ma simt mai bine. Nu am vrut sa postez mesajul, l-am scris pentru mine, ca sa ma descarc.



Nu mai pot scrie la acest subiect, si-mi voi edita mesajele. imi pare rau.



Ancuta 14+ & Martijn, (24.10.2003)

Poze cu Martijn

[myrrha]

Nu-mi am prea mult rostul la acest subiect, sa ma ierti, Kikina.

Ti-am citit cu placere mai demult ambele subiecte: de fapt, datorita tie si metodei tale calme si cu adevarat iubitoare de a-ti ajuta copilul, am avut o revelatie. Mi-am dat seama dintr-o data ca mi-ar placea sa cresc nu doar un/o pustiulica pina la 5 ani, dar mai mult decit atit, ca exista frumusete si infinita delicatete la virsta nebuloasa a pubertatii si adolescentei, pe care si eu, la vremea mea, am urit-o.

Nu sint de acord cu incriminarea "filozofiei" care sminteste, nici a cartilor. Sint convinsa ca il poti indruma in lecturi, nu iti va fi prea greu. Asta e calea de exprimare a fiului tau, forma - pe o cale intortocheata, e-adevarat - prin care incearca sa se exprime, asa cum e el. Rezultatul, peste ani, va fi unul minunat: va deveni un adult bogat, constient de sine, care si-a depasit fisurile si s-a construit bucatica cu bucatica.

Am avut o adolescenta trista si febrila, am fost ani de zile o cititoare destul de singuratica. Faceam crize repetate de inadaptare si disperare, imi uram felul complicat de a fi, plingeam adesea in bratele mamei ca imi doresc sa ma fac mare, cit mai repede, ca nu-mi suport colegii si nici liceul. Iar mama, femeie simpla, ma ajuta enorm prin simplul fapt ca ma asculta si ma mingiia, fara sa imi spuna cine stie ce lucruri savante, eu intelegeam mesajul ei - care era acela ca ma iubeste, si ca stie ca m-am nascut cu un sens, pe care am sa mi-l descopar, mai mult sau mai putin, nu peste mult timp.

Azi ma consider un om normal si echilibrat. Si nu am depasit virsta aceea decit de mai putin de un deceniu...

ps. Laura, filosofie e forma savanta, etimologica a cuvintului, care nu corespunde scrierii romanesti - fonetice.

[lai]

Kikina, si eu dau tarcoale de mai multa vreme acestui subiect, neputand sa ma hotarasc daca am ceva relevant de spus sau nu..
Eu nu am copii inca, dar parca nu a trecut atat de mult timp de cand eram adolescenta.
Te admir si pe tine ca mama, si pe baiatul tau.

Pentru mine cei mai dificili ani dpdv al integrarii sociale au fost clasa a 7-a si-a 8-a. In clasa a 7-a m-am mutat la o scoala noua, si tot atunci cumva cred ca am trecut pragul de la copilarie la adolescenta, si m-am simtit dintr-o data foarte nesigura pe mine, dorindu-mi cu disperare sa intru in "gasca" si nestiind prea bine cine sunt si cine ar trebui sa fiu. Spre sfarsitul clasei a 8-a si mai ales dupa ce am intrat la liceu a fost mai bine, anii ce au urmat nu au fost usori, dar m-am simtit mult mai putin singura. Am avut norocul sa gasesc o prietena (colega de clasa) cu care aveam preocupari comune, intrebari existentiale.. la 12-13-14 ani lucram impreuna foarte mult la romana (mai ales literatura), profesoara noastra (de la clasa) a lucrat si ea foarte mult cu noi, am ajuns la olimpiada pe tara, acolo am cunoscut si alte eleve cu preocupari similare cu ale noastre, cu unele am pastrat legatura. La liceu am avut noroc de un alt profesor deosebit de romana, cu care discutam si in afara orelor si care avea inclinatii filozofico-spirituale si ne-a fost cumva ca un mentor. Intre timp am mai cunoscut si alti adolescenti, daca stau sa ma gandesc exact nici nu mai stiu cum i-am cunoscut pe fiecare, unii la/prin olimpiade, unii in Laptarie, in Cafe Indigo, la cafeneaua de la Litere, unii la mare, in 2 Mai si Vama Veche, cativa chiar la noi in liceu.. in grupurile respective era f. admirat statutul de intelectual cu preocupari filozofice, desi adevarul este ca multi (inclusiv eu, cel putin in anumite perioade), faceam mai mult filozofie de cafenea, chiar in anii de liceu nu pot sa spun ca am citit foarte mult, nu atat cat mi-as fi dorit (ma simteam f. vinovata din cauza asta, jurnalele mele de atunci sunt pline de asemenea observatii).

Idolul nostru in anii adolescentei era Eliade, dorinta noastra cea mai mare era sa fim ca el..

Intre timp si eu si prietena mea am plecat din Romania cu burse de studiu, fiecare in alta tara.. Ne-am schimbat si nu prea.. Ne-am maturizat oarecum, ne-am imburghezit oarecum.. Totusi alegerile noastre (profesionale, personale) nu au dezmintit sufletele noastre din adolescenta, desi daca ne-ai fi intrebat atunci ne-am fi imaginat altfel peste ani.

Cu parintii am fost intotdeauna foarte apropiata, desi nu purtam cu ei discutii filozofice (m-a pus necuratul pe la sfarsitul facultatii sa ii impartasesc mamei gandurile mele schopenhaueriene cu privire la aducerea pe lume a copiilor chiar nu era cazul sa discut despre asta tocmai cu mama.. intre timp mi-am schimbat si eu parerea). Privind aspectul social, ai mei mereu m-au incurajat sa am prieteni, sa-i aduc acasa, sa fac petreceri.. la sfarsitul liceului cand m-am intors de la mare i-am adus mamei acasa pentru vreo doua zile vreo sapte prieteni de prin diverse locuri din tara da' erau oameni de treaba, mama a fost foarte fericita ca faceau patul, spalau vasele
Daca aveam probleme, dileme relationale, pe-astea le impartaseam intotdeauna cu mama, care le receptiona si discuta cu maxima seriozitate - chiar daca, sunt convinsa, unele trebuie sa fi fost tare puerile - lucru pe care l-am apreciat foarte mult.

In ceea ce priveste cartile/cititul, pe drumul acesta m-a indrumat bunicul meu, de cand eram mica-mica.. si o sa ii fiu recunoscatoare toata viata.

Nu stiu cat de coerenta am fost, esentialul era ca il admir pe baiatul tau, ca poate sa-si gaseasca prieteni de varsta lui cu preocupari similare, si mentori, care sa il insoteasca pe drumul evolutiei intelectuale si spirituale, si ca isi are cu siguranta locul in lumea asta, si inca un loc deosebit.

Lai

[lai]

Kikina, revin cu o completare. Nu stiu daca baiatul tau scrie. Daca da - era ( si cred ca mai este) in Bucuresti un cenaclu literar pt. adolescenti (se tinea, daca nu ma insel, la Liceul Lazar; iar in timpul vacantelor organizau tabere de creatie). Ma gandesc ca, printre altele, ar fi si o modalitate de a cunoaste alti adolescenti apropiati de sufletul lui.

Ca tot vorbeam de scris, chiar daca nu scrie literatura, sau nu scrie pt. (un) public, ma gandesc ca ar fi o idee buna sa il incurajezi sa tina un jurnal.


O alta idee, care de altfel intr-o forma sau alta s-a mai discutat pe topic, ar fi sa ii gasesti un profesor bun de filozofie, cu care ar putea eventual, daca aveti posibilitatea aceasta (financiar vorbesc) sa faca niste ore in particular. Sau poate ar putea sa asiste la niste cursuri la universitate?!..


Si mai cred ca si in/prin religie ar putea sa gaseasca niste raspunsuri, dar aici nu ma bag ca nu ma prea pricep.




Lai