Micul a luat un virus sau ceva raceala de pe la locul de joaca si a devenit mucios. Asta nu ne-a deranjat prea tare pe timpul zilei … dar… la câteva minute dupa ce a adormit s-a trezit tusind, de la tusea aia înecata îi venea sa vomite, apoi plâns dezorientat, iar tuse, iar început de boriceala…
Sincer sa fiu m-a luat prin surprindere. Toata situatia plus dedesubturile. Ne jucasem, alergasem, fusesem la mare, ma rog am avut o zi ca oricare alta, netulburata de vreun simptom rebel… nu tu febra, nici macar usoara, nimic cu exceptia mucilor pe care îi alunga Mama cu un servetel.
Vazându-l asa de … bolnavior deodata, m-a prins pe stângul. Cred ca am întrebat-o pe Mama de vreo trei ori ce a patit, ce are, cum de. Eeexact ce-ti doresti când încerci sa linistesti botul convulsionat de tuse si plâns. M-a penetrat cu o privire precum laserul untul si mi-a explicat scurt ca se îneaca cu muci.
Bun. Si eu ce fac ? Stateam lânga ei uitându-ma ca vitoiul la poarta proaspat vopsita framântându-mi mâinile si mintea cu rezultate neglijabile. În timpul asta Mama reusise sa calmeze suspinurile si tusea, scapase de urmele de boriceala si se bagase înapoi în pat cu botul înlacrimat.
Si acum..eu ce fac? Vreau sa fac si eu ceva! Sa-l ajut pe Mic în vreun fel! Sunt tacsu’! Eu trebuie sa-l apar si sa-l salvez de la orice! De ce stau în drum dând din mâini în jumatati de gest ca un android defect ?
Dupa înca o ora de tuse, plâns, potolit, reluat, Mama mi-a dat ceva de facut! „Pune la fiert niste apa pentru o inhalatie te rog..“ mi-a soptit cu Micul adormit în brate.
Am zburat! În sfârsit aveam ceva de facut! Oala, apa, ochiul mare la 9, plicul de musetel pregatit, totul cu minimul de zgomot posibil.
Dupa inhalatia care a trimis mucii la culcare Micul a dormit linistit; ba Mama chiar a putut sa-l lase la orizontala si pâna dimineata a fost liniste.
A doua seara (Duminica) scena din primul act s-a repetat, dar de data asta am intervenit rapid cu inhalatia si Micul a putut respira linistit pâna dimineata.
Trebuie sa recunosc ca stiu cât de rasfatati suntem ca parinti. Pustiulica nu ne-a dat palpitatii cu febre, bube, dureri, plânsete cu patologii ascunse, nici macar colicii obligatorii nu i-a avut. Când ai un copil care 99 la suta din timp e vesel si sanatos orice abatere de la regula e un eveniment major.
Si înca odata recunosc ca nu-i invidiez deloc pe parintii care trec mai des prin neputinta de a-si vedea odrasla cu lacrimi mari în ochii aia limpezi fara sa poata sa le stearga IMEDIAT. E partea care ma îngrozeste cel mai tare. Indiferent ca-i vorba doar de o raceala sau de ceva mai grav, lacrimile sunt la fel de adevarate. Si ochii aia mici se uita la tine cu toata speranta din univers stiind ca doar tu poti sa faci sa nu mai doara. E cel mai greu lucru sa te uiti înapoi în ochii aia. Cel mai greu.
MAI MULTE PE JURNALDETATIC.COM
Comentarii