Viața de părinte

       Din fire, sunt mai meticuloasă. Îmi place să fie ordine, să văd toate lucrurile la locul lor, frumos aranjate și nu îmi place harababura. Mereu îi atrag atenția soțului meu că lasă haine peste tot, că nu pune lucrurile la locul lor... Îmi place să calc hăinuțele, să aranjez încălțămintea pe raft, nu îmi place să se adune prea multe vase în chiuvetă așa că le spăl cât mai des. Îmi povestea o verișoară că odată cu venirea copilului în familie, nu mai ai timp de nimic, NIMIC!!! Și că toată casa este o harababură. Fix ce nu îmi place mie. :))

       Să zicem că în primele luni ale bebelușului, când nu poate să meargă, o să fie cât de cât lucrurile la locul lor și mă pot ocupa, speeeer, de restul tabieturilor: spălat, călcat... Când va începe să meargă și va trebui supravegheat, nu voi mai avea timp de aceste activități, însă sper măcar să nu fie așa un haos în casă. Mai aud povești de la mame cu copiii lor: că se trezesc foarte des noaptea, că fac unele activități doar dacă stă altcineva cu copilul, că nu pot pleca de acasă fără el, că la cumpărături uiți și pentru ce te duci atunci când copilul nu stă în cărucior, că aruncă cu jucării prin toată casa, trage de farfurii, dărâmă mâncarea șamd.

       Sincer, nu prea m-am gândit serios la toate astea până acum. Simt doar emoțiile acelea de așteptare, aștept cu nerăbdare să aduc acasă copilul și cam atât. Pentru o perioadă probabil voi avea probleme cu somnul, dar ne sacrificăm, căci așa sunt construite femeile, să fie puternice :) . Apoi, când se începe diversificarea alimentației la bebeluși, mai urmăresc pe forumuri, fel de fel de întrebări, copilași care scad în greutate, au diverse intoleranțe... mă rog Bunului Dumnezeu să nu avem această problemă. 

        Nu știu încă cum voi reacționa la acțiunile celor din jur asupra copilului meu. Oare voi fi o felină din aia care scoate ghearele când cineva îl atinge? Sau îl ia în brațe? Cred că orice mamă este puțin obsedată când vine vorba de microbi și copil, însă ar trebui să fiu blândă și permisivă, să nu devin agitată pentru lucrurile astea și în general să fiu calmă și cât mai cu picioarele pe pământ. 

       Soțului meu îi plac copiii. Se joacă cu toți pe care îi prinde. Avem pisică, acum e la țară, de când sunt însărcinată, însă o avem de când avea 1 lună și am crescut-o de mică, ca pe un copil. Iar mare parte din treabă o făcea el, că eu eram mai mult plecată de acasă. L-am admirat din perspectiva asta, pentru că era cât de cât răbdător, pentru un bărbat, și avea niște atitudini de părinte, ca să zic așa: se juca cu ea, îi schimba litiera, avea grijă să îi încălzească mâncarea când o hrănea. Am zis că am câștigat! Am un soț care mă va super ajuta în creșterea copiilor. Sper doar să fie foarte rezistente elasticele răbdării și la el atunci când copilul va plânge mai mult decât mieuna pisica.

        Treaba-i seriosă cu copil. Nu mai timp deloc pentru tine, însă bucuria de a-l vedea crescând sub ochii tăi nu se compară cu nicio oboseală fizică și psihică. Când va crește mare, probabil va afla și se va convinge singur de eforturile unui părinte și va aprecia toate gesturile noastre de părinți.