Printre primele controale, doctorul mi-a spus că am placenta anterioară. Habar nu aveam nici ce înseamnă asta, dar nici denumirea nu îmi spunea nimic. După ce m-am documentat puțin, am înțeles că era vorba despre poziționarea placentei în partea din față și că asta avea să îngreuneze și imaginile cu bebelina mai târziu. Se împliniseră cele 12 săptămâni și eu încă nu simțisem nimic. Dintre prietenele mele, îmi spuneau că au simțit fluturași în stomac mai devreme decât aveam eu sarcina la momentul respectiv, că au simțit niste bolboroseli în partea de jos a burticii...eu, nimic. Deja începusem să întreb și eu în stânga și dreapta, mătuși, pe doctorul obstetrician, eram curioasă, nerăbdătoare. Îngrijorată nu eram, căci medicul îmi garanta asta la controalele de rutină.
Când am început să simt și eu niște bolboroseli, mi s-a părut ciudat. Nu are cum... mă gândeam la ceva gaze. Însă i-am spus nașei, care mi-a confirmat că și la ea s-a simțit așa o bună perioadă. ”Dacă astea sunt mișcările copilului, nimic interesant”, îmi ziceam. ”Nu știu ce e așa de miraculos, cum se spune!”. Cu puțină răbdare, am ajuns în săptămâna 18 de sarcină. Era o dimineață de duminică când am simțit pentru prima dată o lovitură zdravănă de picioruș. Și zic picioruș, căci cu mâna nu cred că s-ar fi proptit așa :)) . Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl trezesc pe soțul meu să îl anunț că simțisem cum fetița noastră m-a lovit. Evident, că la fiecare lovitură, eram ”Pune mâna repede să simți și tu”. Prima dată a și râs de mine. Răspunsul lui a fost ”Cred că ai doar gaze...”.
De multe ori nu putea să prindă și el mișcările ei, însă pentru mine erau ca niște bile albe adunate pe tăbliță pentru vreun premiu sau ceva. Ideea e că de la acea lovitură mi-am schimbat total părerea și sentimentele vizavi de mișcările copilului. Adică, într-adevăr, sunt niște momente fantastice lăsate de Dumnezeu, care te fac să simți că plutești. Din momentele acelea, am început să vorbesc cu ea de câte ori mă lovea, sau vorbeam cu ea ca să o fac să lovească din nou doar pentru a-mi satisface mie bucuria asta. Încet, încet, loviturile au fost mai pronunțate, mai dese, mai vizibile, astfel încât să le poată vedea și soțul meu și să ne bucurăm împreună de ele.
Astăzi, în săptămâna 33 de sarcină, o simt pe fetița noastră cum se rostogolește, cum stă întinsă, căci rămâne burtica deformată câteva secunde când se mișcă ea. E o experiență inedită, foarte plăcută și de care, cu siguranță, îmi va fi dor. Primele ei mișcări, prima ei lovitură pe care am simțit-o nu o voi uita niciodată, îmi va rămâne momentul acela o adevărată ”cicatrice”, de bucurie, de entuziasm și de dragoste eternă.
Comentarii