-
Pentru a le da vestea a lor mei, a trebuit sa parcurg vreo 200 de km. Am taraganat-o mult, pentru ca nu voiam sa le spun la telefon, nu puteam pleca de la serviciu, mai era si teama unei reactii negative, deoarece suntem doar logoditi si ii banuiam pe ai mei de o oarecare reticenta. Dar mi-am luat inima in dinti si am pornit. Fiind inca sub influenta puternica a hormonilor, eram sensibila la orice imi spunea Bogdan. Pe drum am tras o cearta (nu mai stiu din ce cauza, asa important era), de am plans aproape tot drumul, intrebandu-ma fatalist daca asta e barbatul cu care vreau sa imi petrec toata viata. Avand acest gand in minte, ajunsi la ai mei, nu am fost in stare sa scot nici macar un cuvintel despre bebe. Plus plansul aferent cand i-am imbratisat. Ideea e ca am plecat de acolo exact cum am ajuns. Abia peste o saptamana, la telefon, din vorba in vorba, i-am turnat vestea mamei, spunandu-i pana la urma care fusese motivul vizitei noastre. Cateva secunde a fost liniste totala, iar apoi a inceput sa turuie, de bucurie, ma gandesc. Ce-i drept, mama tot astepta nepotul, de cativa ani. Probabil pierduse speranta, ca incepuse sa spuna ceva de ceasul biologic, ca nu ne iarta pe niciuna. Eu nu am vrut niciodata sa fac un copil grabita de parerile celor din jur sau chiar de ceasul biologic. La 30 de ani cred ca e numai bun momentul, chiar daca nu a fost planificat.
Comentarii