-
Încă de la aflarea veștii că vom avea un bebeluș, eram curioasă să aflu cum se simt mișcările lui. Senzația de fluturaș, apoi loviturile de-a dreptul, prin toate organele care îi stau in cale, orice semn de salut din partea lui, avea să fie așteptat cu nerăbdare.
Prima oară am crezut că mi se pare, apoi în fiecare seară aveam deja ritualul nostru. Cum prindea momentul că stau întinsă pe pat, începea să zburde peste tot. Iar în primele luni, cum punea tati mâna pe burtă, cum se opreau și mișcările. Cumva sfios de alte atingeri, însă de îndată ce știa că tati cedează, începea din nou. Și cumva mă liniștea și mă binedispunea in același timp: bebe e bine și crește mare.
Pe măsură ce a crescut și garsoniera îi rămânea "mică", deja treceam la partea a doua de povești de la prietene: îți mută toate organele și doare peste tot. Însă, nu mă deranja nimic, chiar dacă mă puneam pe pat doar să mă ridic să merg la baie , din nou, sau își punea vreun picior direct in coastele sau ficatul meu. Toate acestea sunt amintiri unice și asigurări zilnice că totul e ok. Aveam și zile când bebe era mai puturos, mă speriam teribil, însă gustam puțină ciocolată și ne reveneam amândoi.
Cumva orice sentiment matern cred că poate fi trăit oricând și în orice fel ai deveni mama, însă mișcările lui bebe din interiorul tău nu le poți trăi oricum, iar asta regretam mereu când mă gândeam că nu pot avea copii.
Comentarii