ANUNȚ IMPORTANT: Ne mutăm în casă nouă!
CITESTE AICI
Buna tuturor mamicilor sau aspirantelor...
Este al III lea mini articol si sunt emotionata pentru ca scriu despre povestea mea si lupta cu infertilitatea.
Scriam in articolul anterior faptul ca ni se oferise singura sansa de a ne indeplini visul: FIV! Doar ca am fost nevoiti sa asteptam 2020 pentru a beneficia si de programul national. Zis si facut! Iata-ne in martie, din nou la medic, din nou cu analize. Si cum o problema nu vineri niciodata singura, apare virusul, incepe panica, se blocheaza tot, iar clinica isi sisteaza activitatea pe o perioada nedeterminata. Se asigurau doar monitorizarile sarcinilor si urgentele. Dar noi nu eram o urgenta, deci intram iar in stand-by, si suntem pusi pe hold.
Care au fost sentimentele din acea perioada? Frustrare, nervi, depresie. Clinica si-a reluat activitatea in iunie 2020, moment in care ne-am programat si am reluat intreaga procedura. O parte din analize ne expirasera, prin urmare le-am repetat, am atasat toate adeverintele si documentele la dosar si l-am depus cu multe emotii.
In iulie 2020 asteptam cu nerabdare telefonul cu aprobarea dosarului. Insa am fost intorsi de o adeverinta amisa eronat, care ne-a intarziat si ne-a facut sa pierdem aprobarea in iulie, dosarul fiind considerat incomplet. Am rezolvat pana la sfarsitul lunii, si am sperat ca ne vom incadra pentru august.
Pe 12 august am fost sunati si am avut in sfarsit primul licar de speranta. Urma sa incepem procedurile. Primul pas, sa anunt cand apare menstruatia pentru monitorizare si stabilirea medicatiei de stimulare ovariana. 14 august- prima zi a menstruatiei. 15 august- am inceput stimularea si monitorizarea foliculilor. Din cauza faptului ca 15.08 este sarbatoare si zi libera, nu am avut unde sa recoltez analize, prin urmare am inceput fara. Acest lucru m-a afectat, deoarece dozarea nu a fost precisa iar eu nu am raspuns prea bine- doar 5 foliculi dezvoltati in ziua 10 de stimulare.
Am fost incurajata de medic, pentru ca era mai importanta calitatea, dar stiam ca si cantitatea conta iar eu eram la limita.
Pe 26 august a avut loc punctia ovariana: s-au extras 5 ovocite mature si s-a incercat fertilizarea. A doua zi, din 5 ovocite,s-au fertilizat 3: un procent bun dar nu incurajator. A doua zi aveam 2 ovocite fertilizate normal si un ovocit putin mai lent, dar totusi fertilizat. In a 3 a zi au ramas 2. In a 5 a zi, zi in care era programat si transferul, am rugat embriologul sa ma sune daca avem ce transfera sa nu ajung la clinica si sa lesin... Am ramas cu un blastocist de calitate foarte buna, clar nu aveam ce ingheta, insa aveam ce transfera. Mi-am pus toate sperantele in micul luptator si am facut transferul.
Ce a urmat? 13 zile de asteptare groaznice, cu moralul la pamant, cu plans si de parca nu era suficient, cu dureri crunte. Am aflat ulterior faptul ca durerile erau cauzate de niste chisturi seroase formate pe ovare, care imi transformasera zilele si noptile intr-un film de groaza.
Plangeam la marginea patului si imi spuneam ca sunt bine, nu conteaza durerea, important este sa se implanteze embrionul si sa fie puternic.
Oare cum este sa ai relatii intime cu partenerul, iar dupa 2, 3 saptamani sa faci un simplu test si sa iasa pozitiv? Mereu m-am gandit cat de usor este si cat de mult te poti bucura... Din pacate nu voi sti niciodata.
Si pentru ca am atins o latura sensibila, voi scrie in alta zi despre rezultatul transferul si perioada imediat urmatoare.
Ganduri bune!
Comentarii