Deși pentru majoritatea mămicilor primul control reprezintă cea mai mare fericire, pentru mine nu a fost așa.
Aveam 5 săptămâni și 3 zile, se vedea embrionul, sacul, vezicula, era totul bine, dar controlul in sine mi s-a părut atât de sintetic, pentru medic am fost o alta gravida, deloc empatica, m-a felicitat și m-a scuturat de 360 de lei in nici 10 minute.
Ne-am bucurat, evident, totul era bine, visul nostru se împlinea, gânduri, emoții, pregătiri.
Am urcat in mașina, iar spre casa am tot meditat: la ce medic sa merg de acum? Clar la doamna doctor nu mai merg, nu rezonam deloc cu ea, iar soțul meu in loc sa stea lângă mine, sa vadă și el minunea NOASTRĂ, stătea in fata clinicii.
Asta mi se pare cel mai deranjant, cum, dar cum? Sa nu permiți tu taților sa participe la control? Ok, dacă mama nu-și dorește e una, dar și tatăl, la fel ca mama, are dreptul sa vadă evoluția copilului lor.
Am schimbat medicul, la recomandarea nașei mele, am mers la medicul cu care a născut ea. Nașul a luat legătura cu el și l-a rugat sa ma primească, ei fiind prieteni. Iată-ma joi, in 17 februarie la spital. Ma chemase la spital deoarece el era de garda, mi-a convenit.
Mi-a cerut in mare istoricul medical, am discutat despre tot parcursul nostru, am văzut copilul, era bine si el, dar…
Colul meu scurtat fiind, avea sa ne de-a bătăi de cap.
“Pana la 28 de săptămâni poți sa pierzi sarcina, iar după 28 poți sa naști prematur.”
M-am dus acasă speriată, dar cu toate astea, mulțumită.
Singurul medic din ultimii 4 ani, ani in care eu am avut colul scurtat, dar NIMENI nu mi-a zis cumva sa se acopere, doar sunt colegi, nu? Greșeală mea ca am schimbat medicii de la aceasi clinica.
Grețurile au apărut si ele, nu puteam sa mănânc nimic, nu suportam miros de cafea, fum de tigare, mâncare gătită, carne, orice îmi provoca greață.
Am trăit din Duphaston, Femosun, mere verzi, apa plata si portocale.
Visam ca mănânc mâncare gătită si ma trezeam din vis rupta de foame, plângeam de foame dar nu puteam mânca nimic.
Mergeam din 2 in 2 săptămâni la control, verificăm lungimea colului, dar si evoluția copilului. Era bine.
Dupa controlul de 7 săptămâni, medicul meu a plecat in concediu, urmând sa ne vedem doar la 10 săptămâni de sarcină.
Pe la 9 săptămâni si câteva zile, am avut o scurgere maro, panică.
Sunat doctor, mers la spital, control.
Medicul meu fiind plecat, a rugat o colega de-a lui sa ma verifice: “ te duci in poli, urci la etajul doi, bați la ușă si intri. Nu sta la rând. Ea știe ce are de făcut cu tine.”
Bine! Merg, bat, intru.
Copilul era bine, nu patise nimic. Sacul gestațional era dezlipit câțiva mm de perete uterin si asta provocase sângerarea aceea, care defapt fusese câteva picături maro.
Am auzit pentru prima data bătăile inimii!
A fost ceva, MAGNIFIC, 156bpm.
Am mers acasă cu doza mai mare de progesteron si cu repaus total trei săptămâni.
Am respectat cu sfințenie cele recomandate. Mănânc, ma duc in pat, merg la baie si înapoi in pat. Atât.
Atât am si făcut, am stat la Netflix, am dormit si am cugetat.
Intr-o după amiaza ma suna medicul meu sa ma întrebe care mai îmi este starea, cum ma mai simt, sa stabilim următorul control si sa ma pună la curent cu testele genetice.
In prima faza am rămas ca discutam peste o săptămâna, am discutat cu soțul si ne-am hotărât sa nu facem niciun test.
Sa ne înțelegem, am făcut toate analizele recomandate in primul trimestru, dar nu am vrut sa știm dacă copilul nostru are sau nu vreo anomalie.
Am spus așa: dacă Dumnezeu vrea sa ne de-a un copil bolnav, atunci așa o sa primim. Nu fac întrerupere oricum dacă reiese ca are ceva copilul.
Atunci am transmis decizia si medicului, care a zis ca nu are rost sa îl facem dacă oricum nu oprim sarcina in caz de ceva anomalie.
Nici nu l-am făcut.
La 12 săptămâni si trei zile am aflat ce vom avea.
Comentarii