Insomnii...sau?

Somnul in sarcina..da, am auzit multe despre el si m-am asteptat la ce e mai rau. Dupa cateva nopti in care nu prea am dormit am ajuns la concluzia ca nici macar perna pentru gravide nu m-ar fi ajutat - desi nu o am, am incercat varianta cu pernele mele pufoase care uneori imi erau de folos iar alteori le aruncam din pat. Intr-o noapte de nesomn - desi eram foarte obosita ca abia imi tineam ochii deschisi mi s-a intamplat: au inceput dureri de burtica asa de dese si de tari incat mi s-a facut rau. M-am speriat, e drept, deja ma gandeam cu groaza la faptul ca ar trebui sa sun la salvare si de acolo cine stie ce urmeaza. Insa Dumnezeu a vrut altfel: m-am asezat in fotoliul balansoar si acolo m-au lasat durerile. Probabil nici pozitia in pat nu a fost comoda plus ca m-am speriat si eram foarte obosita. Dupa o jumatate de ora de balansoar am atipit si m-am pus in pat. A doua zi am recuperat somnul pierdut si usor usor mi-am revenit. In noaptea aceea m-am gandit la toate mamicile cu prematur, la ce stari sufletesti le incearca la faptul ca nu ai facut ceva special si totusi bebele tau a venit mai repede decat trebuia, la sanatatea precara ingrijiri medicale, alaptat sau nu si cate si mai cate... Am descoperit un citat pentru mamicile in cauza "Dumnezeu te-a creat atat de puternica incat sa poti sa ai un copil nascut prematur" - si va admir din toata inima. Imi tremura sufletul in noaptea cu pricina, la gandul ca daca asa vrea Dumnezeu cu mine, apare bebele curand si cine stie ce va fi; dar voi, eroinelor? Voi care v-ati tinut copilul in palma si l-ati privit crescand la incubator, care v-ati luptat cu "morile de vant" si le-ati invins pentru ca nu vi se dadea vre-o sansa? Am o prietena buna printre voi si o admir foarte mult. Acum asteapta inca un bebelus iar primul copilas e deja mare. De la ea am invatat multe si am ajuns la concluzia ca e bine sa incercam sa nu ne atasam imposibil de disperat de copii: acestia oricum vor pleca intr-o zi, asa cum noi am plecat la randul nostru. Asta nu inseamna ca nu ii iubim, nici vorba insa stiu ca unele intelegeti ce spun iar altele nu. " Orice femeie care isi doreste sa devina mama indrazneste sa isi lase o parte a sufletului sa ii paraseasca trupul - atat de tare e iubirea ei pentru copii" (taticii nu sunt exclusi,mie imi par la fel de importanti pt.copii si in relatia lor cu ei). Si uite unde am ajuns la insomnii - o mica pledoarie pentru gravide, copii, mamici si tatici la care a participat si bebele cu mainile si piciorusele lui dragalase in burtica mea. Oare am spus cum a fost prima data cand l-am simtit? Parca era un pestisor iar mai tarziu nu stiu cu ce sa il aseman insa cand l-am simtit mai tare in jumatatea lunii a 5-a parca am pus mana pe ceva extrem extrem de dragalas. Sa mai spun de faptul ca uneori ma gadila asa de tare ca incep sa rad? Iar alteori eliberez niste aere :)) depinde unde da si cum da. Sa vedem ce va fi in ultimele doua luni - karate kid cu insomnii sau..normal? (Oricum, dar numai normal nu, parca va si aud cum imi spuneti fiecare din experienta voastra...).