Nașterea

Povestea nasterii lui Bebe 2 e una care mi se tot deruleaza in minte. Am spus-o pe scurt oamenilor foarte apropiati si acum, la aproape doua luni dupa, am simtit s-o astern si aici, intr-o varianta care mi se pare potrivita. Toata sarcina cu cel de-al doilea copil a fost minunata, una dintre cele mai frumoase calatorii din viata mea si m-am asteptat ca si nasterea sa decurga la fel, ca o culminare a ultimelor noua luni aproape perfecte cu puiul de om in burtica. Ei bine, nastere naturala nu este si nu cred sa fi fost vreodata prea simpla pentru cineva. Dar un lucru e cert: a fost rapida, atat de rapida, de abia am avut timp sa realizez ce mi se intampla ca bebelusul a si venit pe lume: si mi-a parut perfect, cald, moale, drag, cel mai drag. Si-apoi m-am gandit sa-i retin fiecare detaliu al fetisoarei lui de ingeras, de teama sa nu mi-l incurce apoi cu alt bebelus… sau sa mi-l schimbe, ca asa-s oamenii, rai, si din cand in cand mai schimba bebelusii intre ei numai sa chinuie proaspetele mamici :)) da, ca sa vedeti ce-ti mai poate trece prin cap in clipele respective. Cum teama mea era reala, m-am chinuit sa-l fixez cu privirea, dar totul era neclar si in ameteala, oboseala si emotia momentului, nu m-am mai putut concentra pe nimic. Atat doar, am cerut confirmare de la cineva din dreapta mea ca bebelusul acela e cu adevarat al meu. Femeia a dat din cap ca da si a continuat sa ma tina de mana, in vreme ce altcineva ma mangaia pe frunte. Nu era M., ca de data asta nu l-au lasat sa intre. Habar n-am cine mai era pe acolo, ca intre timp am adormit… cred… Si m-am trezit zambind si dorindu-mi sa am ghemotocul de iubire la piept. Imi amintesc ca ultimele zile de sarcina au insemnat asteptare si iar asteptare, plus speranta din fiecare dimineata ca aceea e “ziua cea mare”… inlocuita catre seara cu dezamagirea ca uite, a mai trecut o zi peste termen si bebe tot nu are chef sa ne cunoasca (oare o sa vrea vreodata???). Si-aveam momente cand ma apuca nostalgia si-mi doream sa raman asa, insarcinata, pe perioada nelimitata, c-apoi cine stie cand si daca aveam ocazia sa mai fiu din nou… si-altele in care ma apuca disperarea sa-mi cunosc puiul, pe care voiam sa-l strang in brate pe bune, nu sa-l mangai doar prin toate cate ne desparteau acum. Si dupa ce am primit toate urarile de “nastere usoara” pe care le poti auzi, dupa ce am facut sute de poze pe care le credeam mereu ultimele cu burtica, dupa ce mi-am imaginat nenumarate scenarii despre cum ar putea decurge aceasta nastere, in sfarsit, a venit si ziua mult asteptata, care, evident n-a avut nimic in comun cu tot ce putuse izvori din mintea mea in ultimele saptamani. Mama era deja la mine de cateva zile, in asteptarea momentului. Prietenele care in ultima vreme ma intrebau zilnic daca am noutati imi trimisesera si in acea dimineata obisnuitele mesaje, la care am raspuns ca intotdeauna: “Nicio schimbare!” Ba chiar am facut si o postare pe Facebook prin care ma declaram la fel de gravida si fara semne vizibile sau “simtibile”ca s-ar schimba ceva prea curand. Totusi, chiar in clipa in care scriam asta, semnele existau (!), sub forma unor dureri de burta si de spate pe care orice gravida intrega la minte si cu termeneul depasit nu le-ar fi putut ingora. Ei bine, eu am facut-o. Dupa nu stiu cate alarme false, devenisem imuna la tot. Deci mi-am spus clar: nici vorba de contractii! Chiar daca durerile continuau si se intensificau, ba chiar ajunsesera sa fie la inervale cat de cat regulate, refuzam sa le accept ca fiind reale. Mi-am facut si planuri sa merg cu mama la film, dupa care urma sa-l luam pe A. de la scoala si sa-l ducem la cursul lui din fiecare marti, de la Fastrackids. La film n-am mai ajuns, la scoala in schimb am fost la timp, adica la ora 14. Deja durerile erau destul de puternice, astfel incat chiar daca ii zambeam invatatoarei si copilului, abia mai puteam sta in picioare. Si-n inconstienta mea continuam sa le ignor. Imi parea ca am o atitudine perfect rationala. Ba chiar insistam sa merg cu copilul la curs (dura doar doua ore, ce mare lucru?) si daca tot m-as fi simtit rau dupa aceea, l-as fi lasat pe A. acasa si m-as fi dus linistita la spital. In patru ore cu totul as fi fost internata… in caz de ceva… dar, desigur, acum nu era caz de nimic. Mama a inteles ce se intampla cu mine si-a hotarat sa ma ia cu binisorul, numai sa ajung mai repede la maternitate. Fie, mergem intai acasa, am incuviintat intr-un final, plina de pareri de rau si simtindu-ma teribil de vinovata ca fiu-miu isi va pierde cursul din cauza unei noi alarme false… Offff! Dar asta e, l-am lasat acasa, mi-am terminat bagajul pentru spital si m-am urcat cu M. in masina, in vreme ce mama urma sa stea cu Albert si sa dea de ceasul mortii asteptand. Intre timp, ajunsese sa ma doara burta asa de rau, de nu mai puteam vorbi in timpul contractiilor… caci da, ramasa fara scuze, m-am vazut nevoita sa le accept ca fiind chiar “contractii”. Adica dureri din alea mari, care vor deveni si mai mari, si tot asa, pana nu vor mai fi deloc, dar va fi bebe in schimb. Asta ma speria. M-am internat la ora 15.30, dupa ce-am suferit teribil tot drumul pana la spital. Am incercat sa-mi amintesc ce ne spusese Vania la cursul pentru pregatirea nasterii, tipurile de respiratie si tot restul, dar fara prea mare succes. Si, asa cum banuiam inca de pe vremea cand il taram pe M. cu mine la cursuri, el a inceput sa-si aminteasca in mod miraculos tot felul de lucruri numai bune de stiut in acele momente, care chiar mi-au usurat situatia. Deci e bine sa pompezi din timp informatie cat cuprinde in viitorul tatic, pentru ca la nevoie, sigur va fi mai lucid decat tine. Pana la urma mi-am mai amintit si eu una, alta, fix cand trebuia, adica in sala de nasteri. Revenind, odata ajunsa la spital, undeva, inauntrul meu, mai exista o umbra de indoiala ca toata treaba asta e pe bune. Asa ca am simtit nevoia sa-mi cer scuze personalului medical. Preventiv. In caz ca era o noua alarma falsa. Desi eu eram in scaun cu rotile si imi dadusera lacrimile de durere. Cei de acolo au zambit frumos, chiar daca probabil le venea sa rada in hohote si m-au internat rapid, cum era si normal. In doua ore a venit pe lume Bebe 2! Natural, ca si primul! Am strigat la un moment dat dupa cezariana (in speranta ca asa mi-as curma rapid suferinta) si, din fericire, nimeni nu m-a bagat in seama. Durere, durere, durere si brusc gata… liniste, emotie, binecuvantare. Este ceva incredibil sa dai nastere unui copil, e un miracol si o experienta care m-a schimbat profund. Acum, parca si mai mult decat prima data. Ma simt alt om, mai bun, mai tolerant, mai cald si mai plin de iubire si recunostinta, nu doar pentru copiii mei, cat pentru viata in general si tot ce are ea sa ne ofere. Iar viata mea abia incepe, acum, cu el, cu ei doi, cu ei trei, cu noi patru. Si e tare frumoasa