Spottingul de implantare si alte peripetii

Am revenit! Buna dragi (viitoare) mamici! Calatoria noastra in timp continua. De data aceasta suntem tot in luna Februarie, dar aproape de final. Desi sarcina mea era abia la inceput, deja incepusera problemele. Nu as vrea sa va intristez, dar tin sa va anunt de pe acum ca o sarcina vine si cu bune… dar si cu lucruri mai putin placute. (Dupa cum probabil stiti deja.) Sau cel putin asa a fost in cazul meu. Dupa un scurt research pe Google, statisticile arata ca pana la un sfert din sarcinile cunoscute -24% se termina cu un avort. Iar o veste si mai trista este ca numarul real este probabil si mai mare, deoarece multe avorturi au loc devreme in sarcina, inainte ca femeia sa realizeze ca e gravida. Acestea fiind spune, este posibil ca si printre voi sa existe cineva, dintre cele care cititi acum, care s-a confruntat cu asa ceva. Vreau sa stiti ca va apreciez enorm ca ati avut puterea sa mergeti mai departe si poate sa mai incercati! Buuun! Sa revenim la ale mele. In acea perioada ma aflam in Olanda, avand un job destul de solicitant, intr-un depozit. Acesta presupunea manevrarea, ridicarea si aranjarea de diverse pachete, care din pacate, uneori aveau si greutatea mea. La vremea aceea aveam 42kg. Era si destul de devreme sa imi anunt sarcina, iar programul pe care il aveam ma lasa cu greu sa pot ajunge la medic. Asa ca singura optiune pe care am avut-o a fost sa ma feresc pe cat posibil de pachetele mari si sa cer ajutorul cat mai des. Nu va mai spun… Greata deja se instalase, persista tot timpul cat eram treaza, abia aveam pofta sa mananc cate ceva, fumul de tigara nu il mai suportam, si nici mirosul sau gustul de banane. :)) Fiecare cu ale lui. Abia apoi aveam sa aflu ca ma confruntam cu o sarcina toxica, dar la acel moment nu stiam. Pe langa greata aveam de-a face cu o oboseala extraordinara, iar prietenul meu a fost nevoit sa vina in tara pentru cateva zile. Eram un pic cu moralul la pamant… Ajung acasa dupa o tura lunga de noapte, rupta de oboseala, imi fac un dus, iar apoi am avut un mare soc… Am avut parte de ceea ce se numeste spotting de implantare. Normal ar fi trebuit sa apara la 6-12zile dupa conceptie, dar la mine a intarziat. Stateam cu acea bucata de servetel patata de sange(ce-i drept, nu foarte inchis) si plangeam. M-am gandit ca gata, l-am pierdut pe bebe… Nu stiu de ce, dar paranoia mea a crescut considerabil in sarcina, desi nici inainte nu era la un nivel foarte jos. Am reusit in cele din urma sa ma calmez si m-am pus pe cautat informatii. Somnul disparuse. Si inainte eram foarte curioasa si imi placea sa ma informez in legatura cu diverse, dar de cand sunt insarcinata cred ca am cam exagerat un pic. Si voi sunteti la fel? Ca sa nu mai zic nivelul de stres… Buuun! Revenind. Acea “sangerare” nu m-a tinut decat aproape 3 zile, iar dupa incidentul din acea dimineata a inceput sa isi schimbe culoarea, pana a ajuns la un roz abia sesizabil. Nu va spun prin ce am trecut zilele acelea… Mergeam cu groaza la baie. Dar am trecut si peste asta. O buna perioada de timp am avut dureri destul de puternice, asemanatoare cu cele de la menstruatie. Corpul meu lucra din greu, trecea prin transformari si pregatiri imense, iar bebe era de dimensiunea boabelor de orez. Un alt hop depasit. M-am rugat foarte mult in acea perioada si deja incepusem sa vorbesc cu bebe. Il incurajam sa reziste, sa fie puternic, sa lupte, ca or sa vina si vremuri mai bune. Dar, dupa cum va spuneam, am avut parte de multe intamplari mai putin placute. Spun asta incercand sa imi tin moralul sus si nu vreau sa intristez pe nimeni. Din pacate, pe data de 8 Martie am primit cel mai frumos “cadou”- demisia. Anuntasem si ca sunt insarcinata, dar nu s-a mai putut face nimic. Odata cu asta, pierdusem si asigurarea medicala. Am cautat alte joburi, buletinul meu expirase… aveam programare la Ambasada abia in luna Aprilie pentru a obtine procura… Timpul trecea, iar starea mea nu era una foarte stabila. Iar pe 23 Martie mi-am luat din nou inima-n dinti si m-am hotarat sa vin in tara. Am fost nevoita sa vin cu autocarul. Drum de 30 de ore, multe pungi umplute si fiecare baie bifata. Dar, cel putin veneam acasa. Mi-a fost foarte greu, prietenul meu a ramas acolo, iar eu am ramas cu un norisor deasupra capului… Buuun! Cam atat pentru data aceasta. Sper ca nu v-am intristat prea tare… Desi sunt experiente nefericite si m-au marcat intr-un fel, cumva apreciez. Sunt recunoscatoare pentru ca m-au facut sa imi caut puterea de a merge mai departe. Iar bebe nu m-a lasat sa imi pierd speranta. Stiu ca poate si voi va confruntati cu multe, viata nu e tocmai roz, dar nu renuntati, incercati sa priviti spre viitor cu speranta si incredere.Toate trec. Capul sus, Mami!