-
Joi am născut. In mod normal ar fi trebuit sa stau pana luni in spital, însă pentru faptul ca ma simt bine și fetița a făcut o forma ușoară de icter ce nu a necesitat lampa, decât supraveghere, doamna doctor de neonatologie împreuna cu doamna doctor ginecolog, au decis sa ne lase sa plecam cu o zi înainte. Adică duminica.
Eram atât de fericita, ca in sfârșit mergem și face și tati cunoștința cu odorul…
7 dimineața. Primesc vestea, încep sa îl sun pe tati. “Hai repede spre maternitate, azi plecam acasa”. Șoc șoc șoc și fericire maxima. Spitalul era într-un alt oraș decât in cel in care locuim, (50 km) fapt pentru care a si plecat de acasa, sa nu cumva sa rateze nici 5 minute din cele pe care ar fi trebuit sa le petreacă cu fetița.
Ajunge la maternitate. O moașa i-o înmânează tăticului fericit chiar la usa,(pentru ca in acest spital, vizitele nu sunt permise absolut deloc in secția de maternitate, lucru pe care noi l-am înțeles și l-am acceptat, pentru siguranța copilului nostru și a celorlalți copilași), așteptând ca eu sa merg sa ma schimb și sa îmi iau lucrurile. Au stat in mașina cuminței și m-au așteptat, tati admirându-și fetița, plângând de emoții și fericire. In sfârșit își tine puiul mult dorit, in brate.
Am ajuns acasa, tati se implica foarte mult in a ma ajuta. O schimba, ii pregătește laptic formula, pentru ca lactatia întârzie.
In maternitate, moașa m-a sfătuit sa o pun câte 10 minute la fiecare sân, apoi completam cu formula pana se satura, urmând ca pe zi ce trece sa mărim timpul cu câte 5 minute la fiecare sân, pentru a evita sa facem răni la sâni.
O pun in patut după ce a adormit și împreuna cu tăticul ei ne minunam cât e de frumosa. A fost un drum lung pana a o avea, însă a venit ziua când zicem … a meritat orice efort psihic, fizic și financiar. Suntem cei mai fericiti! Mulțumim, Doamne!
Comentarii