-
Dupa cum ziceam in articolul de ieri, recunosc cu mandrie ca merg la psiholog de 4 ani si ca a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut pentru mine vreodata, sedintele de terapie ajutandu-ma sa devin o mama, o fiica si o partenera potrivita si sa evoluez profesional.
Cu toate acestea, momentul in care am aflat ca sarcina de anul trecut se oprise in evolutie m-a blocat emotional. Si impartasesc aceasta experienta, deoarece multe persoane nu recunosc importanta unei astfel de traume: sa afli ca sufletelul mic ce se dezvolta in tine nu mai e acolo si sa ti se spuna asta si cu cea mai mare lipsa de empatie, fara sa ti se dea vreo explicatie.
Normal ca dupa ce am aflat, blocajul emotional s-a transformat intr-unul fizic. Ca femeie, ma simteam fara scop, s-au nascut tot felul de sentimente, in primul rand negative. Prima intrebare a fost "De ce?", apoi "De ce eu?"
Apoi am ramas impresia ca uterul meu este o zona otravitoare, un mediu neprielnic. Apoi am incercat sa caut vinovatii: prima am fost eu, apoi medicul, apoi sotul meu. Iarasi sentimente negative care s-au transformat in dureri fizice. In boli, chiar. Si toate astea in decursul a 3 zile dupa eliminarea resturilor din sarcina. Un carusel emotional, in adrvaratul sens al cuvantului.
Dupa ce am realizat cat rau imi fac mie si celor din jur, am decis sa ma reintorc la terapie. Si am gasit explicatii pentru sentimentele negative, pentru starile care deja se transformasera in dureri si boli. Am inteles motivul din spatele pierderii, cauza aparitiei sarcinii de la bun inceput si tot ce a venit cu ea. Am reusit, mai presus de orice, sa scot ce nu voiam sa pastrez, ce imi imbolnavea spiritul si mintea si sa ma deblochez. Mintea, intr-adevar, este cea mai puternica si mai complexa parte a noastra. Si, cand m-am linistit si m-am simtit pregatita, si testul de sarcina a iesit pozitiv.
Pot spune ca, desi terapia m-a ajutat, fricile nu au incetat sa apara pe intreg parcursul celor 36 de saptamani de sarcina. Ma trezeam temandu-ma ca nu cumva sa imi spuna medicul la control ca nu ii mai bate inima, imi era teama cand nu o simteam miscand (si mititica doar dormea), dar de data aceasta stiam ce am de facut si cum sa alung frica. Cum sa ii transmit si ei mesajul ca amandoua suntem in siguranta. Inca mai am fricile acestea, dar am parcurs atata drum si povestea noastra are un final fericit.
Comentarii