64 raspunsuri la acest subiect

[andaghe]

Eu mă gândeam așa: partenerii sunt oameni. Partea relațională reprezintă sa zicem un procent din întreaga personalitate, chiar daca in fapt,în acțiune sa zic îți poate ocupa foarte mult din timp/viața. Așa că fiecare partener face cu plăcere și alte activități, interese, pasiuni, etc. Care îi cresc gradul de fericire, îl dezvolta cu totul. 

Automat se reflectă și asupra cuplului faptul că sunt sau nu un om fericit, sănătos sau nu, in general. 

Cuplul poate beneficia (sau nu, în sensul că poate fi afectat în rău) de starea întregii mele personalități.

Concluzia este că , dacă starea cuplului nu este una de natura sa mă lezeze cumva, adică e mediu, intra pe un făgaș de normal/uzual/ obișnuit , poate functiona și prin alimentarea separată a partenerilor cu fericire. 

Probabil când și așa scârțâie și mă deranjează , necesita o schimbare.

In situația prezentată cam așa văd că se întâmplă. E mai solicitant cuplul, dar partenera își caută soluții de a se simți bine și în exterior, ceea ce o incarca cu energie de a continua.

Dacă e bine, sau rău, asta nu știu, pentru că ajungen la discuția inițială, fiecare situație depinde de multi factori. Ce o motivează să continue cuplul, folosind energie din alte părți, tine strict de personalitatea ei.

Pentru unele persoane bine, pentru unele rău. Cred că fiecare ia în final decizia care i se potrivește.

 

Doar voiam să subliniez că un cuplu este afectat de trăirile pozitive sau negative individuale ale partenerilor. Și că uneori poate fi o soluție de a trece prin momente grele să te încarci și din alte părți. Ba chiar eu cred că ar trebui făcut mereu asta, că doar nu m-am născut în cuplu, m-am născut singură, cu pasiunile și interesele și trăirile mele, proprii.

[andaghe]

Bine , eu vorbesc teoretic, ca un fel de analiză obiectivă a vieții de cuplu, cum sa explic, încerc în continuare sa înțeleg cum funcționează viața asta, oamenii, cuplurile, iubirea... Probabil sunt mai multe moduri, eu zic ce am observat până acum.

[danielag]

Păi n-a zis nimeni să nu te încarci și din alte părți :). Ideea e cât te apropie această încărcare de partenerul de cuplu în momentul în care el nu împărtășește emoția ta. Adică de ex. eu fac o pasiune să fotografiez răsărituri de soare și plec pe câmpii să fac poze dimineți în șir. Dacă pe el îl lasă rece toată chestia asta, cu ce ajută faptul că eu am emoții pozitive când văd soarele cum răsare și fac poze? :) E ceva ce mă ajută pe mine, dar nu ajută cuplul direct. Ba poate chiar să-l încurce, dacă el nu ”participă” și ignoră / minimizează afectele mele, nu?

[brilla]

Undeva, cumva ma regasesc in aceasta poveste. Sotul meu in urma cu 6 ani a facut un accident vascular exact in ziua in care implineam 25 de ani de casnicie. Cu multa munca, mult efort financiar,   fizic  pot spune ca acum este ok, nu au ramas decat vagi urme pe care marea majoritate nu le observa.. In schimb, mental au ramas urme adanci, sunt momente in care am impresia ca am un copil mic de care trebuie sa am grija.Uita cam tot ce este mai important, in schimb isi aduce bine aminte de maruntisuri, e suparacios, e certaret  Cam toate atributiile au ramas in sarcina mea, imi este uneori atat de greu incat imi vine sa urlu.Totusi pot spune ca il iubesc la fel de mult, si nici o clipa nu m-am gandit sa il las, sa incerc sa fac altceva cu viata mea. M-am obisnuit cu el asa, si nu mi-as vedea viata fara el.  Sfaturi nu as putea sa dau in schimb, pentru ca fiecare face ceea ce simte si duce exact atat cat poate. 

În cazul de la care am pornit discuția, pur teoretică, cei doi sunt căsătoriți de cincisprezece ani, boala lui a fost descoperită acum aproape zece ani. Nici ea nu și-a pus problema să „își lase” soțul. Doar că după un program zilnic de la opt ore în sus la serviciu, unde câștigă bine, dar are parte și de mult stres,  după care de multe ori mai are și alte probleme familiale de rezolvat, s-a mobilizat atât pe partea pragmatică încât în majoritatea timpului pierde perspectiva „romantică” a vieții. Asta nu înseamnă că nu îi lipsește și că nu are momente când își amintește cât de importante sunt o vorbă, un gest. Într-adevăr depinde de resursele și nevoile ficăruia. Cândva ea mi-a spus că, privind în urmă, nu se credea în stare, fizic și psihic, să treacă prin toate emoțiile acelea de când a aflat despre boala lui și până la vindecare, plus permanenta amenințare a recidivei (recidivă care a și avut loc o dată, cam la doi ani după prima manifestare a bolii), dar cred că nimeni nu bănuiește câte resurse are. Eu găsesc, privind din afară, că este și un sacrifiu la mijloc, chiar dacă cei care îl fac nu gândesc în termenii aceștia, intră automat pe starea „de avarie” apoi se obișnuiesc să-l vadă ca pe un mod de viață. Pe de altă parte, de ceva vreme somatizează stresul, sunt perioade când are semne clare de boală, fără să fie bolnavă. Dincolo de astea, da, viața merge înainte, fiecare își găsește echilibrul cum poate. 

[brilla]

Eu mă gândeam așa: partenerii sunt oameni. Partea relațională reprezintă sa zicem un procent din întreaga personalitate, chiar daca in fapt,în acțiune sa zic îți poate ocupa foarte mult din timp/viața. Așa că fiecare partener face cu plăcere și alte activități, interese, pasiuni, etc. Care îi cresc gradul de fericire, îl dezvolta cu totul. 

Automat se reflectă și asupra cuplului faptul că sunt sau nu un om fericit, sănătos sau nu, in general. 

Cuplul poate beneficia (sau nu, în sensul că poate fi afectat în rău) de starea întregii mele personalități.

Concluzia este că , dacă starea cuplului nu este una de natura sa mă lezeze cumva, adică e mediu, intra pe un făgaș de normal/uzual/ obișnuit , poate functiona și prin alimentarea separată a partenerilor cu fericire. 

Probabil când și așa scârțâie și mă deranjează , necesita o schimbare.

In situația prezentată cam așa văd că se întâmplă. E mai solicitant cuplul, dar partenera își caută soluții de a se simți bine și în exterior, ceea ce o incarca cu energie de a continua.

Dacă e bine, sau rău, asta nu știu, pentru că ajungen la discuția inițială, fiecare situație depinde de multi factori. Ce o motivează să continue cuplul, folosind energie din alte părți, tine strict de personalitatea ei.

Pentru unele persoane bine, pentru unele rău. Cred că fiecare ia în final decizia care i se potrivește.

 

Doar voiam să subliniez că un cuplu este afectat de trăirile pozitive sau negative individuale ale partenerilor. Și că uneori poate fi o soluție de a trece prin momente grele să te încarci și din alte părți. Ba chiar eu cred că ar trebui făcut mereu asta, că doar nu m-am născut în cuplu, m-am născut singură, cu pasiunile și interesele și trăirile mele, proprii.

Eu nu cred că partea relațională e chiar atât de bine delimitată, în cazul unui cuplu, chiar și când vorbim de interese sau emoții „separate”. Când spun asta, mă bazez pe ceea ce simt eu, este adevărat, dar dacă e să pornim o discuție din perspectiva asta, în foarte multe din acțiunile mele separate, poate mai puțin în momentele când sunt concentrată strict de muncă, în gândurile mele nu sunt numai eu, este și el. Asta ca să simplific discuția și să mă refer strict la cuplu, fără să mai includ și copilul. Dacă merg la cumpărături, mă gândesc și la ce i-ar plăcea lui, pentru că îi cunosc gusturile. Dacă ies undeva fără el, nu îmi zboară complet din cap, îmi zic, „ia să rețin gluma asta să i-o zic și lui, o să râdem” sau „ce-o să se mai mire când o să-i povestesc asta”. M-aș bucura la fel de mult de activitățile mele separate și fără asta? Probabil că da, dar cred că e de prisos să explic de ce în felul acesta apare un „plus”. Este valabil și pentru el, și el îmi povestește întâmplări sau lucruri pe care vrea să le împărtășească. Când ajung acasă și îmi spune „tocmai mă întrebam dacă o să te apuce ploaia” și îmi dau seama că, chiar dacă se uita la tv sau lucra sau mai știu eu ce, s-a gândit și la mine. Nu este pasionat de filme și, de câte ori văd un film bun, chiar dacă e ceva doar pentru mine, îi povestesc pasaje interesante, pentru că încă mai sper să îl deturnez către această plăcere :). Pe de altă parte, dacă aude lucruri interesante despre un film, mergem să îl vedem, numai pentru că se gândește că poate mi-ar plăcea. Am vorbit doar de experiențe plăcute separate, dar împărtășite prin găsirea unui numitor comun care ține de afecțiune reciprocă, preexistentă, ca să zic așa, altfel nu știu cum ar ajunge să ne intereseze ce anume îl bucură pe cel de lângă noi.