Nasterea unui ingeras

              Vineri 26 octombrie 2012

               Ora 9 dimineata. Sotul meu se pregatea sa plece la servici. Eu ma trezesc, ii pregatesc sotului meu masa si dintr-o data, ma simt uda, mi se rupsese apa. Incep pregatirile pentru a merge la spital, imi fac baie, ma imbrac, imi mai asez in bagaje ca-mi mai lipsea si pe la 10 plecam spre spital, eu si sotul meu cu masina.Ma imbracasem cu ce trebuia sa stau in spital pentru operatie dar uitasem sa-mi iau ceva de incaltat deoarece picioarele mele erau umflate si inafara de papuci nu mai ma cuprindea nimic. Plec spre spital in papuci. Pe drum ne oprim sa ne schimbam niste bani si sa-mi iau ceva de incaltat. Mi-a gasit in cele din urma sotul meu niste balerini de culoare verde care chiar ma cuprindeau. Pe drum sun medicul ginecolog sa-l anunt ca ma indrept spre spital. Supriza!!! Medicul era plecat la Busteni la celalalt cabinet al sau si nu putea veni caci i se arsese centrala si trebuia sa o schimbe. Minunat am spus eu, ce o fi o fi, mergem inainte.

              Ajung la spital si ma interneaza pe loc. Momentul intalnirii cu bebelusul meu se apropia. Ma trimite in sala de travaliu sa ma dilat pentru o nastere normala. Si stai si stai si trec orele, si nimic. Tensiunea mea crestea. In salon a venit un medic rezident care imi face o ecografie. Mi-a confirmat spusele altor doctori si-n care eu nu credeam  si anume ca voi avea "O FETITA". Bucurie mare, tensiunea tot crestea de fericire. Si tot a crescut si cand am aflat din nefericire ca fetita mea este foarte mica, avea 2,300 de grame.

             Si orele treceau si orele treceau, tensiunea crestea si dilatarea tot nu exista.

             Si asa se facu aproape ora 21 cand medicii au decis sa nasc prin cezariana caci nu mai aveam lichid si tensiunea nu scade. Ma duc in sala de nasteri, acolo forfota mare, lumina multa si multa agitatie. Ma urca pe masa , imi face epidurala si amortesc jumatate din corp.Tensiunea ajunsese la 21 la fel si ora.

             Pe hol ma astepta cu inima cat un purece sotul meu si sora mica a nasei mele, Geo.

            Ora 21.00, un tipat de bebelus se auzi. Atunci mi-am dat seama ca din acel moment sunt mami iar sotul meu, tati.Facem foto impreuna.

            O asistenta imi arat bebelusul, era frumos foc mai ales ca era al meu.Apoi il duce sa-l arate si lui tati care face si o poza cu bebelusul.

            Totul s-a terminat, atat eu cat si fetita suntem bine si sanatoase. Pe mine ma duce in salon si pe bebelus alaturi de ceilalti bebelusi. Cum tensiunea nu scadea ma duce pe terapie intensiva pentru monitorizare si acolo raman pana duminica la pranz.

           In spital ne-au vizitat bunicii bebelusului si matusile si unchii lui. Nasii erau plecati din localitate asa ca au fost reprezentati de sora nasei.

           Statul la terapie a fost un calvar, nu aveam cu cine vorbi, nu-mi aduceau bebelusul iar asistentele erau dintre cele mai nesuferite si spagare. Ajunsesem sa-mi scot aparatul de tensiune de la deget ca sa inceapa sa piuie si sa vina o asistenta la mine sa pot sa o rog sa-mi opreasca lumina noaptea sa pot si eu dormi. Si mai se mirau de ce nu-mi scadea tensiunea, pai la atatia nervi, cum sa-mi scad. Tensiunea nu scadea mai jos de 14 cu toate pastilele din lume.

          Trece si ziua de smbata si tot nu m-au dus pe salon. Vine ziua de duminca si deja eram cu nervii in palme, vroiam sa plec sa-mi vad bebelusul, nu mai puteam sta acolo. In cele din urma s-au decis sa ma trimita pe salon doar daca putem sa ma ridic din pat dupa anestezie si daca puteam merge. Nici nu mai conta durerea operatiei sau ameteala , m-am ridicat si am incept sa topai pe acolo numai sa vada ca pot sa merg, dar imi dadeau lacrimile de durere.

         O asistenat imi spune ca nu mege liftul si daca pot sa urc un etaj pana la salon. Raspunsul meu a fost categoric DA ca doar nu asteptam sa se repare liftul , ca nu mai scapam de acolo.

        Zis si facut, imi iau halatul pe mine si papucii, dau asistentelor ce li se cuveneau pentru dragalasenia lor de a ma lasa sa plec pe salon si o iau la pas. Si urc scari si urc scari de credeam ca nu se mai terminau. Si urcam fara sa zic nimic, de parca nu eram operata, numai de frica sa nu ma trimita inapoi pe terapie intensiva. Nici nu ma uitam in urma, vroiam sa-mi vad copilul cat mai repede si sa las in urma tot.

       Si am ajuns in salon de unde a inceput un alt episor din calvarul si nebunia din spital.