-
Primele saptamani acasa cu bebele au fost foarte triste, obositoare si deprimante. Practic am intrat in depresie...prima data am intrat in panica, nu am stiut ce sa fac cu bebele, dupa ce m-am mai invatat cum sta treaba, vedeam ca toata lumea din jurul meu vine si pleaca si doar eu stateam langa copil zi si noapte. Viata mea s-a schimbat brusc. Nu mai puteam iesi cand vroiam afara, nu mai dormeam o noapte intreaga, nu puteam face aproape nimic din ce faceam pana atunci. 24 din 24 eram dedicata, am si slabit de tristete si plans. Apoi mai era si mama me care simteam ca ma copleseste, care simteam ca a intrat prea mult intre mine si bebe, care avea ea mai multa grija de el decat mine. Am acceptat ajutorul ei dar am simtit ca era prea mult si la un moment dat am vrut sa imi ia copilul, ca nu mi-l mai trebuie.. Daca tot este ea, eu de ce sa maj fiu acolo? DAR mi-am revenit, am constientizat ca viata copilului meu depinde doar de mine! De atunci mi-am dat seama ca EU sunt mama lui si atat. Acum suntem cei mai fericiti, ne-am separat de parintii mei si suntem mult mai linistiti toti trei.
Comentarii