Pregnant?!

Dintr-o dată a apărut o perioadă cu multe senzații, de la faptul că nu mi-a venit menstruația, până la stări de rău. Erau zile și zile. În unele, eram optimistă că o să își revină organismul meu încet, încet la normal. Dar bineînțeles că erau și zile în care nu știam cum să mai fac față la tot ce se întâmplă. Țin să menționez că aceste simptome le-am mai avut în urmă cu câteva luni bune, a fost doar refluxul gastro-esofagian care își făcea de cap. Primul meu gând a fost că am iar o criză și încercam să îmi dau seama de la ce a pornit de data aceasta. 
Într-o zi eram fericită că era ora 12 și încă nu vomitasem, eram tare optimistă că a trecut tot chinul. Ca să înțelegeți, ajunsesem să dau afară orice gură de apă pe care o înghițeam. Vomitam și de 10-15 ori pe zi, dacă nu și mai multe. M-a rugat iubitul meu să-i fac un sandwich, că urma să ne întâlnim după ce a ieșit de la muncă pentru a mai sta puțin la aer. Totul bine și frumos până am deschis ambalajul de la mezelurile de erau prin casă. În secunda doi eram la baie, dând afară tot, inclusiv sucul gastric. Deja mă obișnuisem într-o oarecare măsură, iar atunci am spus „Clar!! De la mezeluri a urmat toată această criză de reflux!”. Eram convinsă, atât eu, cât și mama, care a asistat la ambele episoade și a văzut asemănările, că diferențe nu existau. 
Mai rămânea întrebarea „De ce nu îmi vine menstruația?”, dar cum din totdeauna a fost una haotică, cu întârzieri, la început chiar nu i-am dat importanță. Apoi, văzând cât de rău îmi este și că organismul meu trece prin atâtea schimbări și stări de tot felul, am presupus că este o dereglare hormonală și că în următoarea lună avea să vină. Lucru ce m-a liniștit, am lucrat foarte mult cu psihicul în toată această perioadă, vedeam mereu paharul plin a paharului, nu doar partea negativă; cum fac de când mă știu de altfel. Astfel am rămas focusată pe stările de vomă, durerile de cap, cele abdominale..toată starea de rău care nu mai trecea. 
Înainte cu o săptămână înainte de data la care urma să îmi vină menstruația, am început să am dureri de ovare, sensibilitate la sâni. În momentul acela am realizat că se pregătește menstruația să își facă apariția, după ce luna trecută nu venise. Eram ușurată. În sfârșit ceva revenea încet la normal. A trecut ziua la care trebuia să vină, dar eram optimistă, știind că mai mereu întârzie și își face de cap. Au trecut vreo 5-6 zile, deja înțelesesem că nu vine nici luna respectivă, dar încă nu îmi făceam griji. Eram pregătită psihic de prima vizită la ginecolog și înțelegeam pe zi ce trece că ceva hormonal s-a schimbat. 
În tot timpul acesta, durerile de cap și stările de vomă, ba erau prezente, ba își luau liber câteva zile. În zilele bune, mă bucuram că puteam să mă hrănesc și să mă hidratez, dar totul cu mare grijă și atenție. Deja evitam mezelurile, sucurile carbogazoase, apa minerală. M-au ajutat mult bananele, apa plată, uneori acceptam și laptele. Încet, încet, evitam tot ce îmi declanșa senzația de vomă. În zilele mai puțin bune, încercam să rămân calmă, să nu mă agit făcând treabă sau într-o conversație aprinsă, să iau guri mici de apă, mâncarea era puțină, dar încercam să mănânc tot mai des, asta până ajungeam la baie. Având iar stomacul gol, era ca și cum luam ziua de la capăt. Nu mai exista noțiunea de „dimineața până seara”, ci era transformată în „de la o vărsătură, la alta”. Uneori mă enervam pe situație și eram irascibilă, alteori făceam haz de necaz. Nu vreau să știu cum a fost totul pentru persoanele din jurul meu în acele momente, dar le rămân recunoscătoare că au fost alături de mine. Tot în aceste zile mai puțin bune, am învățat să nu mă mai ridic brusc, să nu mai merg repede, să iau totul mai ușor. Aveam amețeli. Uneori erau ușoare, alteori simțeam cum o să ating pământul cu totul dacă nu mă așez. Din nou, nu mi-am făcut griji prea mari, crezând că totul e firesc când dai afară tot ce mănânci..se justifica cumva tot ce simțeam și prin ce treceam.
Dar a venit și o zi proastă, care culmea, a început bine, asta până pe la ora 20-21. Am reușit să mănânc, cât de cât, să mă hidratez. A fost totul ok. După, a început să apară durerea de stomac. Am crezut că îmi este foame și chiar mai aveam puțin până ajungeam acasă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă schimb și să mănânc piure cu șnițele. Cum trecuseră mai mult de 24 de ore de când erau făcuți, am simțit un gust mai atipic, dar pe la sfârșit, când m-am și oprit din mâncat. Am băut două pahare de suc Prigat de banane și căpșuni. A fost sucul copilăriei mele, nu îmi imaginam vreodată cât de rău mi se poate face de la el. Au urmat zeci de minute în care am fost ok, dar stăteam liniștită în pat. Eram precaută pentru că știam că ceva nu picase tocmai ok din ce am mâncat. Apoi, am mers la baie, am crezut că am dat afară tot și m-am întors în pat. Am apucat să stau în pat în jur de un minut. Am mers înapoi la baie și a urmat cea mai urâtă seară din viața mea. Nu știu să spun câte minute am petrecut la baie, dar au fost cel puțin 6 reprize, una după alta. Nu apucam să mă liniștesc după una, că venea următoarea. Unele erau mai ușoare, stăteam la baie maxim un minut,dar altele erau groaznice, depășeau cinci minute. Iubitul meu s-a speriat, a mers la farmacie și mi-a luat antivomitive. În aproape tot timpul în care a fost plecat, am stat în baie și mă miram că mai pot, că organismul meu mai are de dat afară ceva. Am luat o pastilă fix imediat după ce a intrat pe ușă și am stat liniștită în pat. N-am apucat să o înghit bine, că am mers la baie din nou. Știu că printre momentele în care eram la baie, am avut multe stări, nici nu mai știam ce să simt și ce se întâmplă cu mine. Am început din senin să plâng la iubitul meu în brațe, care era îngrijorat și încerca în același timp să fie puternic și să mă liniștească. A reușit. M-am oprit din plâns și apoi a urmat altă fugă la baie. Am mai luat o pastilă până să adorm, și-a făcut efectul. Eram în șoc, nu îmi mai venea să cred prin ce tocmai trecusem, dar încercam să mă liniștesc. Îmi ridicasem perna mai sus și o mână era pe burtă, așa am și adormit. Nu mai știu exact cum s-au întâmplat lucrurile în seara aia, dar așa le am în minte acum. A fost printre zilele proaste din viața mea, în care m-am simțit oribil. 
Au urmat câteva zile bune, cu ajutorul pastilelor. În unele zile era nevoie de mai multe, dar în altele ajungea doar una, luată fix înainte de a mă da jos din pat dimineața. 
Organismul începuse să funcționeze cât de cât normal și se vedea pe fața mea cum eram mai liniștită, în sfârșit. Însă creierașul meu, de fiecare dată gândea prea mult înainte să mănânce sau să guste ceva. Nu voiam să se repete din nou istoria. Eram atentă la tot ce mă făcea să apelez la pastile și scoteam din alimentație, „măcar până îmi revin”- îmi spuneam de fiecare dată.
Am văzut în magazin chefir și mi s-a făcut poftă, dar nu destul de tare încât să nu rezist. Fiind pofticioasă din totdeauna, știu când este nevoie să iau și când e doar ceva de moment. Dar totuți, l-am cumpărat, am gustat și mi-a prins bine. M-am bucurat că nu elimin și chefirul de pe lista de cumpărături. Ba chiar, începusem să aflu ce trec pe listă. Era ca și cum învățam să mănânc din nou și aflam ce îmi place și ce nu.
De-a lungul perioadei, au fost multe glume între mine și iubitul meu în legătură cu o viitoare sarcină. Făceam haz de necaz într-una, dar îmi făcea foarte bine. Iubitul meu a profitat la maxim de asta, fiind glumețul casei și astfel mereu râdeam. În zilele mai puțin bune, chiar a contat enorm de mult și a făcut diferența. Măcar psihicul meu era bine. 
Într-o seară venea mama spre casă și am sunat-o să îmi ia și un test de sarcină de la farmacie. În capul meu era gândul că eliminăm varianta aceasta de pe lista „ce are organimsul meu?” și că urmează să fac investigații după, dacă continui să mă simt mai binișor. Urma să fac testul în dimineața următoare. Eram convinsă că nu sunt însărcinată datorită evenimentelor care făceau cumva ca totul să se „lege” în așa fel încât să nu am prea multe suspiciuni. Dar, cu toate aceastea am avut un somn tare agitat. M-am trezit la 6 fără, îmi căutam iubitul prin pat, dar se pregătea deja de muncă. Am încercat să adorm după ce a plecat, dar nu mai aveam somn. Am făcut testul și instant au apărut două linii. Am rămas șocată! Nici nu știam ce să simt. Eram speriată pentru că tocmai aflasem că viața mea se va schimba, dar eram și liniștită că în sfârșit tot ce se petrecea cu organismul meu avea o explicație, pe care am ignorat-o atât de mult timp, dând „vina” pe altele de fiecare dată. 
I-am spus mamei, a zâmbit și mi-a spus că e alături de mine indiferent de ce aleg. Mi-a spus că ea speră să fie fetiță. 
Eram tare nehotărâtă atunci, dar cumva încercam să îmi imaginez viața cu un bebeluș. Nu mi s-a părut rea, deloc!! Ba chiar, creierașul începea să rezolve și să se adapteze la tot ce puteam să îmi imaginez ca fiind o „problemă”. Eram împărțită, dar balanța inclina spre a păstra sarcina. 
Mi-am anunțat iubitul. Eram amândoi în stare de șoc. Nu ne venea să credem că o să fim părinți tineri. Am analizat situația câteva zile bune, am dat-o pe toate părțile. Eram speriați amândoi, el arăta mai mult asta. Eu mă concentram mai mult pe ce se întâmplă acum, să încerc să am grijă de mine, să nu îmi mai fie atât de rău, să nu mai apelez la atâtea pastile. Dar îmi era teamă de viitor și de ce urma. În același timp, încercam să nu îmi influențez iubitul. Știam că nu suntem total pregătiți pentru ce urma, dar pe zi ce trecea realizam cât de greu îmi era să mă despart de acest suflet pe care nu-l cunoșteam, dar simțeam ca și cum a fost lângă mine din totdeauna. Știam că putem să-i oferim iubire necondiționată, știam că pe el îl voiam tatăl copiilor mei și știam că orice ar fi, se găsesc soluții mereu.